Liliana Ursu: America, America

(articol scris de Liliana Ursu şi publicat în Analize şi Comentarii)

Ne incredem in Dumnezeu

Iata prima lectie despre America: credinta in Dumnezeu. Ea incepe chiar de pe fata verde si nu totdeauna sincera a dolarului: IN GOD WE TRUST.

A doua lectie e celebrul zambet american. Indiferent cine e in fata ta, un maturator, un copil, un magnat sau o oglinda, tu trebuie sa zambesti. Esti trist – zambesti, esti disperat – zambesti, te bucuri – zambesti, nu mai ai un cent in buzunar – zambesti.

Zambetul e una din cheile succesului. Si merita sa-l exersezi, chiar din clipa in care cobori pe binecuvantatul pamant al Americii. Tara cu aproape 300.000.000 de locuitori si tot atatea zambete! Pana si cerul Americii zambeste. Dar, ar adauga Murphy, intr-una din legile lui, zambeste doar cui vrea el. Oricum, a zambit atator americani imigranti, atator sperante ce au pornit-o spre Lumea Noua, incat s-au nascut 50 de state, tot atatea stele cate flutura pe steagul american.

Poarta Americii
New York-ul – sau poarta Americii – e strajuit, evident, de o statuie care nu poate fi alta decat a libertatii. Are o greutate demna de suma idealurilor pe care le intrupeaza: 225 de tone. 168 de trepte pe care daca te incumeti sa le urci, te vor duce la capatul unui vis: libertatea. Un vis scump, cu un pret exorbitant uneori, pe care multi au fost impiedicati sa-l atinga sau nu au fost in stare sa-l plateasca.

Si, intr-adevar, nu exista oras in care sa te simti mai liber ca New York-ul. Orasul pe care cei ce traiesc in statele invecinate il numesc simplu City sau Marele Mar.

Primul european care a pus piciorul in Manhattan se numeste Henry Hudson. In 1626, un grup de olandezi cumpara locul de la indieni, pentru numai 25 de dolari.

Strans tandru intre bratele a doua fluvii, Hudson si East River, Manhattanul te uimeste cu zgarie norii lui, cu superbele femei ce abia se vad in limuzinele cu trei usi, cu soarele strecurat pe strazile cu numere in loc de nume, cu tipetele negustorilor ambulanti, cu refrenul „Hot Dog”, mai pe romaneste: „Luati un caine fierbinte”, adica un fel de crenvurst cu mustar sau ketchup, prins intr-o rumena, seducatoare chifla.

In galeriile de caracatita ale metroului new-yorkez, in forfota nepasatoare a unei multimi pentru care timpul inseamna numai bani, mai zaresti cate o fata firava cantand la vioara un intreg concert de Mozart, iar in cutia cu plus visiniu abia se strang cativa centi. Contraste si iar contraste.

New York, New York, sau „daca vrei – poti!”

Istoria acestei fortarete a banului, dar si a spiritului american, se deruleaza nu doar in Manhattan, ci si in celelalte patru cartiere care il compun, respectiv Queens, Brooklin, Richmond si Bronx. Iar arhitectura orasului este si o consecinta a geografiei lui.

Apa si pamant. Pamant si apa. Oceanul Atlantic, Golful New Yorkului, Hudson si East River. Toate marile orase ale Americii sunt asezate langa apa. Cheia succesului tine de negot, de posibilitatea transportului marfurilor. Iar cea mai la indemana ramane apa, fie a unui mare fluviu, fie a unui ocean. Ei bine, New York-ul beneficiaza de amandoua. Dar si solul puternic, vestitele stanci ale New York-ului au facut posibile cladirile cu peste 50, 70, mergand pana la peste 100 de etaje, celebrii zgarie-cer, cum se numesc ei cu adevarat.

Americanul are notiunea timpului, dar si a muncii din plin. Si mai are ceva in plus fata de europeni: sentimentul spatiului si al zilei ca un spatiu al tuturor posibilitatilor. „Daca vrei, poti!” sau „Gandeste pozitiv” sau „Ceea ce ai pierdut azi poti recastiga maine, chiar cu un profit!”.

Dar cel mai mare profit al americanilor ramane mentalitatea lor: „Sa nu te dai niciodata batut”.”O noapte de dinamita”: urla reclamele New York- ului. Sau: „Cea mai fierbinte zi: ziua cand i-ai spus ei Da!”. Si ei, americanii, spun mereu da, nu numai la ofiterul starii civile, ci zi de zi, fiecarei oportunitati care se iveste, dar si muncii asidue si inventive.

Visul american
Un motto lansat de John D. Rockefeller a devenit al intregii Americi: „Cred in munca suprema a individului si in dreptul la viata, libertate si dobandirea fericirii”.

Goana dupa aur ar putea fi tradusa mai liber drept goana dupa fericire, caci se pare ca in America, ca si prin alte parti ale lumii, dragostea trece prin stomac. Oricum, America ramane o lectie pe viu despre cum trebuie sa traiesti si sa actionezi ca sa nu fii nefericit. Si apoi, un conglomerat uman, care aduna aproape toate limbile si natiunile lumii la un loc, intr-un stat democratic, intr-o lume in care ordinea prevaleaza si legea e pusa la treaba, a reusit performanta unica in lume de a-si dori si implini un singur vis: acela de a fi american. Adica, de a deveni cetateanul unei tari cu adevarat libere si democratice.

De aceea, poate ca nicaieri in lume nu ai sa vezi atatea steaguri nationale arborate in fata caselor, in apartamente, in biserici si chiar in cimitire, pe mormintele celor de odinioara, care au inceput America. Si nimeni nu invinuieste, evident, pe nimeni, de ultranationalism. Pentru ca, indiferent de culoarea pielii, de originea lor, toti se simt Americani si responsabili de soarta tarii lor comune. Iar steagul din inimi e acelasi cu steagul arborat in fata casei, adica steagul Statelor Unite ale Americii.

Pasari, flori, capuccino
New York-ul nu este numai o mare metropola. Nici doar un furnicar de strazi perfect aliniate, ci si un paradis al pasarilor. Are peste o suta de parcuri si numeroase plaje. Aerul lui miroase a ocean, a departari mult visate, dar si a frunze uscate, rascolite de o briza sau de vanturi taioase, ce te fac sa te refugiezi intr-o cafenea plina de flori si pasari exotice sau umpluta cu acvarii si cu cosuri din care se revarsa banane, portocale, kiwi sau struguri si capsuni, sau afine pe care tremura cate un nor de frisca. Un modest capuccino poate insa tine loc de minunile de mai sus. Toate ziarele zilei le gasesti in orice cafenea si indiferent de pretul consumatiei.

5th Avenue, Maddison Avenue, Avenue of Americas sau luxul incredibil al marilor magazine cu scari rulante care te duc direct in cer. In paradisul bijuteriilor sau al rochiilor din cea mai fina matase si cea mai rafinata croiala. Magazine cu pereti tapetati cu oglinzi, dar si cu flori naturale – peretele cu narcise sau cel cu trandafiri, sau cel cu azalee, sau tavanul rulant imbracat in orhidee (daca e sambata) sau in garoafe (daca e marti). Pereti care tin cate sapte etaje, pe langa care treci sprijinindu-te de balustrada scarii rulante, ravasit de atata frumusete si parfumuri de flori. Sau o cascada care se prelinge pe cel de al patrulea perete, pret de cateva etaje, si in spatele ei, o uriasa oglinda in care iti poti zari chipul aiurit de atata incredibila imaginatie. Palmieri risipiti prin toate raioanele magazinului, incarcati de pasari exotice ce ciripesc, cantand uneori, cine stie, poate de prea multa singuratate.

Si fiindca a venit vorba de singuratate, pot afirma cu mana pe inima ca n-am vazut oameni mai singuri ca in America. O singuratate cu bani sau fara bani tot singuratate se numeste.

In decembrie, sunt nenumarate cereri de Mos Craciuni stradali. Ei aduna bani pentru cei mai saraci si mai singuri decat ei. Unul marturisea: „E singura data cand nu ma mai simt singur. Cand lumea si copiii imi zambesc cu adevarat. Cand ma simt om”. E povestea de zi si de noapte a celor care dorm pe strazi, in cate o cutie de carton, si in loc de perna – cimentul vreunui zgarie-nor, aproape de cate o gura de canal, din care razbate aerul cald, scos de puternicele ventilatoare de prin apartamentele de lux. E povestea scarii rulante ce coboara in infern…

Cladirea e marele pariu al americanilor cu cerul. Dovada: sutele de zgarie-nori, dar mai ales regii lor: Empire State Building, ridicat in 1930, si cele doua cladiri gemene, denumite World Trade Center, adica centrul mondial al comertului, pe care nemernicia unor fanatici le-au transformat intr-un imens cimitir in care au fost ingropati oameni vii. Dar pentru mine, cel mai inalt punct din cer ramane casa modesta din lemn sau „casa poetului”, pierduta printre verticalele New York-ului. Casa celui mai mare poet american: Walt Whitman, cel care a spus, impreuna cu atatea inimi de americani: „Statele Unite ale Americii sunt in sine cel mai mare poem. Aici, in sfarsit, faptele oamenilor sunt pe masura imensitatii zilelor si noptilor. Aici se afla peisajele abrupte, oamenii barbosi, spatiile si asprimea si nonsalanta pe care sufletul le adora”.

Dar ce-ar fi America fara Broadway?
O tara cu o minune mai putin! Si o inventie mai putin: cea a musicalului!

Celebrul bulevard strabate zeci de kilometri de la Nord la Sud, intreg Manhattanul, etaland o armata de teatre mai mari sau mai mici, cluburi de noapte, sex-shop-uri, dar si biserici maiestuoase si magazine ce se tin lant, un lant al vietii si concurentei nemiloase. Un magazin poate disparea si in cateva zile daca „nu merge”, fiind inlocuit practic peste noapte cu un altul.

Aici, in America, oamenii sunt tot timpul „on the move”, adica in miscare. Isi schimba meseria, casa, orasul, statul, cu o viteza uluitoare. Adica sunt foarte adaptabili. Iar un mutat dintr-o casa in alta, asa cum am vazut de multe ori, se face mai cu seama noaptea, caci nimeni nu-si permite sa lipseasca o zi de la serviciu. Si din cauza banilor, dar mai ales a cozilor de la oficiile de munca pentru someri, unde oricand se afla cineva care sa-ti ia locul, asa incat nu-ti poti permite sa nu fii punctual, muncitor, performant si, mai ales, fara absente.

Dar sa ne intoarcem pe Broadway. Denumit si Calea Lactee, din cauza reclamelor permanente, dar si a stelelor ce s-au nascut pe scenele lui, Broadway-ul a lansat cele mai aplaudate piese, comedii si musicaluri din intreaga lume: „Lungul drum al zilei catre noapte”, „Moartea unui comis voiajor”, „Cui i-e frica de Virginia Woolf?”…

Este si patria jazzului, dar si a musicalurilor anilor patruzeci, cincizeci si saizeci, majoritatea fiind apoi ecranizate la Hollywood: Oklahoma, Carousel, West Side Story, Cats si multe altele.

Teatre de avangarda stau alaturi de cluburi de striptease si gradinite pentru copii sau de celebrul Lincoln Center, ce cuprinde Filarmonica new-yorkeza, Teatrul de stat si Scoala de muzica Juilliard precum si Baletul American. Vizavi se afla Opera Metropolitan, cu afise ce anunta nume precum Angela Gheorghiu sau Roberto Alagna. Un carusel al artelor, pe langa care nimeni nu poate trece nepasator.

Vii sa ascultam bufnitele imperechindu-se?
Intr-o seara, m-am trezit cu un telefon din partea unei colege de la universitatea unde am predat timp de aproape un an. O distinsa profesoara de logica de la catedra de filosofie ma invita sa ne alaturam unui grup de prieteni care urmau sa plece in aceeasi seara friguroasa de martie, in padurile din jurul orasului, pentru a asculta cantecul de imperechere al bufnitelor.

Sunt cat se poate de originali americanii! Dar si cat se poate de seriosi. Si de practici. La scoala secundara, de exemplu, orele de „atelier” cum le numim noi, se numesc la ei „life arts”, artele vietii. In cadrul unor asemenea materii, copiii sunt invatati spiritul practic: cum sa-si coasa singuri o sacosa, cum sa-si lucreze un faras, cum sa repare un motor de masina sau o priza, cum sa gateasca o pizza sau o prajitura pe cinste sau cum sa chiverniseasca bugetul familiei sau cum si in ce sa investeasca pentru a avea un profit. Iar cei care au profitul cel mai mare capata nota maxima.

De exemplu: o banca imprumuta fiecarui elev cate 3 dolari. Ei trebuie sa returneze acesti bani bancii, plus dobanda si sa aiba evident si un anume profit. Despre ce e vorba: fiecare elev, cu acesti trei dolari, cumpara materiale (margele, lipici, nasturi, scoici, carton, panza etc.) si din ele confectioneaza ceva: un cordon, o curea, o bratara, o brosa, cercei, un stegulet, un afis paietat etc. pe care le comercializeaza la targul scolii de vineri. Isi vand unul altuia produsele, incercand sa scoata un cat mai mare profit, care sa le asigure si o nota mare. Cunosc valoarea banului de mici. Indiferent de nivelul de trai al familiei, copiii trebuie sa-si agoniseasca singuri banii de vacanta sau de buzunar. Spala vase prin bistrouri, vand in mici magazine, plimba caini, spala parbrize, vand inghetata la automate, ajuta la ridicarea unei case (uneori a propriilor parinti, care ii platesc pentru munca depusa in functie de numarul de ore si de calitatea muncii). Nimic fara spirit practic si de initiativa. Nimic fara bani. O alta lectie a Americii. Si zau ca le prinde bine copiilor, dar si parintilor care-i invata de mici sa traiasca pe picioarele lor, si mai putin pe buzunarul celor mari.

Intr-o zi de iarna, cu multa zapada, o masina a oprit langa mine si o doamna carunta si zambitoare m-a invitat in masina ei odata cu intrebarea: „Mergeti la biserica?”. Asta-i America: unul iti deschide usa, altul ti-o tranteste in nas. Dar intrebarea pe care e construita aceasta lume din fruntea lumii e una singura: „What can I do for you?”, adica „Ce pot face pentru dumneavoastra?”.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Locuri, New York și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s