Amalia Niţă: Mă întorc cu gândul la New York

(articol scris de Amalia Niţă şi publicat pe blogul personal)

Zdrangan pusculitele crizei si coc planuri sa ma intorc, macar in vizita, la New York.

Aniversez patru luni de la traversarea George Washington Bridge, inainte si inapoi, in decurs de o saptamana. Inainte l-am traversat cu nerabdare, indarat l-am strabatut deja cu nostalgie.

A vorbi despre New York e ca si cum ai declara, Domnule, eu astazi o sa scriu un post despre lumea intreaga. Cred ca vizita mea a fost numai un fel de lipaire in generozitatea oceanului si totusi, mi-a lasat impresii care au tras puternic de mine sa le scriu.

La New York ai putea trai zece vieti si abia apoi poti spune: da, mi-a ajuns apa (cunoasterii) cam pana la brau. A fost o saptamana atat de intensa, atat de minunata. Si, ca multe minuni, a ramas oarecum neconsemnata atunci, amintita doar in trecere.

Insasi experienta de a conduce 1200 de km intre Chicago si New York, e o poveste. Am hotarat sa mergem cu masina, pentru ca, pe de o parte, am stabilit cu precizie ca plecam numai cu o seara inainte de „imbarcare” si, pe de alta parte, pentru ca vroiam sa luam, cumva, pulsul pamantului care ne desparte.

Zeci si zeci si zeci de mile de condus prin campie, fara ca niciun delusor care sa isi faca pomana aparitiei. De altfel, unul dintre motivele pentru care sunt eu uneori la anumite cutite cu Chicago, este nu faptul ca se afla plasat la campie, ci realitatea ca aceasta campie se gaseste in mijlocul altor 100 de campii concentrice. Nu poti fugi la munte ca de la Bucuresti la Brasov, spre exemplu. Adica, poti sa fugi, dar numai cu avionul.

Am citit intr-o carte de zicale ca, datorita sistemului (fantastic) de autostrazi, poti sa strabati America coast-to-coast fara sa vezi nimic. In general, pentru a savura pe indelete peisaje, oameni si lucruri extraordinare, trebuie sa te dai matale jos de pe highway si sa o iei asa frumos, mai la pas, pe drumurile locale. Adica, altfel spus, farmecul si viteza nebuna par sa se excluda reciproc.

Am strabatut, zi de (final de) vara, pana-n seara, bucati insemnate din Illinois, Indiana si Ohio.

In Ohio, toate popasurile amenajate pe autostrada sunt absolut identice, uneori te intrebi daca nu te-ai prostit sau daca nu ai nimerit in vreo bucla temporala, care rade cu gura pana la urechile misterelor existentiale de invartirea ta in cerc. Dar nu, iti dai apoi seama ca mergi inainte, ca esti pe drumul bun. Si apoi, oricat de monotone ar fi, popasurile acelea au meritul ca iti ofera un noian de informatii turistice, si nu vorbesc numai de brosuri si pliante, ci si de niste panouri cu harti detaliate, continand inclusiv locatiile, pozele si numerele de telefon ale hotelurilor insirate pe firul drumului.

Am ajuns in Pennsylvania, unde am vazut, in sfarsit, dealuri. Mie, cand vad dealuri, imi vine sa ma opresc sa fac chef. Si, mai mult decat atat, peste intinderea valurita se rasfatau culorile toamnei. Mi-a venit in minte replica lui Mr. Big, cand s-a dus cu Carrie in vizita intr-un imobil sa aleaga un apartament si, dupa ce au vizionat unul inghesuit si intunecos, au urcat direct la cel mai luxos posibil. A, deci aici tineti lumina!, s-a lamurit Mr. Big. A, deci aici tineti dealurile si foliajul toamnei!, mi-a venit si mie sa zic, nimanui in particular, ci fortelor universului in general.

Am lasat in urma Pennsylvania si New Jersey si, in a doua seara, am batut cu indrazneala la usa New York-ului. In traducere libera, asta inseamna ca ne-am inscris pe benzile potrivite pentru a strabate George Wahington Bridge.

Sa patrunzi in New York, dupa 14 ore de condus, e ca si cum ai trece prin Poarta Stelara. Intinderile desantate ale Midwest-ului si dealurile pitoresti ale Pennsylvaniei lasa locul unui tumult urban pe cat de brusc, pe atat de senzational. Acolo unde, inainte cu cateva minute, se lafaiau mile si mile de spatiu deschis, domneste o inghesuiala rutiera care, in caz ca nu te grabesti, e un spectacol. Daca te grabesti e, probabil, o sursa de crestere a colesterolului.

Spun asta nu pentru ca as fi citit-o undeva sau as fi inventat-o eu, ci datorita impresiei ca, in ziua de azi, aproape orice, chiar si o simpla bataie din gene e o sursa de crestere a colesterolului. Dar poate ar fi bine sa nu mai bag in seama chiar toate reclamele la medicamente de la televizor. Am deviat un pic de la subiect, daca ati sti cat am luptat si in paragraful trei sa nu o fac. Acolo am reusit. Aici nu.

Asadar suntem in New York si e seara. Duminica seara. Ajungem la adresa gazdelor noastre, care locuiesc in Queens. Sunt calzi si generosi, ne primesc cu tot sufletul, desi acum ii intalnim pentru prima data. Mancam si stam indelung de vorba, nu ne mai dam dusi la culcare. Sunt dintre oamenii grozavi cu care faci clic si, desi iti cad ochii de somn, nu te poti lasa de discutii. Eu ma simt aproape rusinata de bunavointa lor, nu vreau sa ii deranjez in niciun fel. Ei ma linistesc, imi spun ca nu am de ce sa imi fac probleme.

Ma relaxez incet, incet, mai povestim o vreme si apoi ne pregatim de odihna. Stiu ca de maine voi insira in suflet impresii pe care n-am cum sa le mai uit. Dimineata vom porni, pentru inceput, catre Central Park. Zambesc spre veioza in forma de casuta luminata pe dinauntru, mi se pare ca imi zambeste si ea, sau poate pur si simplu am adormit.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Locuri, New York și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s