Cristache Gheorghiu: Singur printre americani – Arkansas

(articol scris de Cristache Gheorghiu şi postat pe blogul personal)

Drumul prin noapte este plictisitor indiferent pe unde treci. Aş fi dormit dacă evenimentele neplăcute de la plecare nu m-ar fi ţinut treaz. Din fericire, la Memphis, unde am ajuns dimineaţa, două dintre incertitudinile mele s-au risipit.

Mi-am revăzut bagajele, deci nu le furase nimeni, iar autobuzul pentru Harrison ne-a aşteptat. Rămânea de văzut dacă şi gazda mea din Harrison mă va aştepta, dar era de presupus că da, de moment ce alt autobuz nu venea mai devreme. Până să aflu eu toate astea însă, a durat destul de mult, aşa că primele ore ale dimineţii nu au fost deloc uşoare.

Memphisul văzut în fugă din staţia de autobuz, nu pare deloc interesant. Clădirile ce se văd de aici sunt chiar modeste. Mă amuză un tramvai cu un singur vagon şi acela destul de demodat. Este totuşi oraşul unde s-a lansat şi a murit Elvis Presley. Acum, Mississippi pare să fie cel mai remarcabil lucru ce i se întâmplă. Totuşi, Memphisul este un nod de comunicaţie extrem de important şi cu siguranţă că merită mult mai multă atenţie, dar eu nu sunt în dispoziţia necesară pentru asemenea cercetări. O voi face mai târziu.

Acum mă mulţumesc să notez că, în conformitate cu un ghid turistic, are peste 600.000 de locuitori, este poarta de intrare în delta Mississippi, ceea ce nu este deloc de neglijat, este centrul comercial pentru o vastă arie agricolă, una din cele mai importante din Statele Unite.

Acest lucru este vizibil la periferia Memphisului, care pare să nu se mai termine, atât de multe şi mari sunt depozitele şi întreprinderile de transport. Şi aici, ca în marea majoritate a oraşelor, după o zonă economică urmează un inel de locuinţe, de data aceasta elegante, moderne, cu mult spaţiu în jur şi foarte bine îngrijite. Aici locuieşte lumea bună.

Eu îmi continui drumul spre Harrison, ceea ce înseamnă că imediat după Memphis intru în statul Arkansas, nume cu ample rezonanţe în urechile mele, dar nu ştiu de ce. Probabil din filme. Îl voi traversa de la Est la Vest, prin partea lui de Nord.

Pentru început, străbatem o zonă de câmpie, anostă, în care cu greu se poate nota ceva interesant, fără riscul de a deveni plictisitor. Am toată consideraţia pentru locuitorii câmpiei, dar nu e vina mea că, oricât cuprinzi cu ochii, nu se află nimic pe care să-ţi propteşti privirea. Ce-i drept, acum este toamnă, recoltele sunt culese, iar câmpul este un platou gri perfect uniform. În România ar mai fi rămas ceva buruieni, zone neculese, în sfârşit, ceva neregularităţi, dar aici – nimic.

Rareori apar mici pâlcuri de case, unele mai sărăcăcioase, altele mai înstărite, dar, şi unele şi altele, fără nimic altceva în jur decât strictul necesar pentru muncă şi odihnă, adică automobile şi maşini agricole. Extrem de rar, la câţiva metri de casă există doi, trei pomi, aproape fără umbră. Patru pomi e deja un lux. Uneori, ce-I drept rar, pe lângă case se văd maşini vechi şi fiare ruginite. Frumuseţea şi bogăţia Georgiei au rămas departe.

Eu sunt un om de munte. Asta explică lipsa mea de înţelegere pentru câmpie. E vina mea, nu a lor, a oamenilor de şes. Despre rolul muntelui în formarea caracterelor vorbeşte Octavian Paler într-un filmuleţ, de fapt un foarte frumos eseu, în care compară muntele cu Partenonul ca măsură a tuturor lucrurilor.

Muntele este Partenonul românilor zice el, şi mai zice că munţii au un rol mai important în morală decât în geografie. Eu sunt de acord cu el, am chiar şi argumente, dar asta nu însemnă că cei de la şes nu au morală. O au şi îi apreciez că reuşesc s-o găsească în ţărâna câmpului. Probabil că lor, celor de la şes, le-au lipsit fie Partenonul, fie oameni de talia lui Paler. Astfel s-ar explica lipsa unei literaturi a şesului.

¤

Gândindu-mă la Octavian Paler, mi-am adus aminte o întâmplare relatată de el în notele de călătorie la Izmir, în timpul unei excursii colective. Mai multe persoane din grup, printre care şi el, au fost atraşi de oferta unor puşti de a le lustrui pantofii gratis. Insistenţele micilor lustragii, tentaţia gratuităţii, atmosfera estivala, sunt tot atâtea cauze ce i-au determinat sau intre în joc. Spre mirarea lor însă, cu aceeaşi insistenţă cu care şi-au oferit serviciile, la sfârşit, turcii au pretins bani; nu ca o taxa fixă ci ca o atenţie, un bacşiş lăsat la aprecierea clientului. Cu toţii s-au simţit păcăliţi. Povestitorul remarca că toţi cei ‘păcăliţi erau ardeleni şi se întreba dacă nu cumva e ceva adevăr în glumele cu lipsa de agerime a acestora. Nu voi rezolva eu dilema agerimii, remarc doar greşeala lui Paler: turcii au mizat pe generozitatea turiştilor în timp ce turiştii s-au gândit doar să profite de pe urma generozităţii puştilor ce le ofereau un serviciu ne-taxat. Problema nu este de agerime ci de comportament. Cei care voiau să păcălească nu erau turcii, ci turiştii.

¤

Jonesboro este singura localitate mai importantă. Încet, încet ne apropiem de munţi. Alta viaţă. Şoseaua este una îngustă, cam ca la noi. Apare şi vegetaţia, chiar abundentă. Autobuzul este aproape gol. La un moment dat eram doar şase persoane.

Zona devine din ce în ce mai pitorească şi bine valorificată din punct de vedere turistic. Există numeroase lacuri cu sute de ambarcaţiuni de agrement, vile şi case de odihnă. Ambarcaţiunile se pot închiria, dar se pare că este mai rentabil să le cumperi. Acum îmi explic de ce, în multe localităţi fără apă, chiar în plin deşert, am văzut multe ambarcaţiuni pe lângă case. Oamenii şi le-au cumpărat pe când se aflau într-o astfel de staţiune şi, dacă tot le-au cumpărat, le-au dus acasă, în speranţa că vor mai avea ocazia să le folosească mai târziu. De cele mai multe ori au rămas doar cu speranţa pentru că, între timp, barca s-a degradat.

Cu cât înaintăm printre munţi, staţiunile sunt tot mai rare, în schimb apar mici localităţi de munte, din ce în ce mai mici şi mai sărace. Unele sunt atât de sărace încât mă întreb cum de este posibil aşa ceva în centrul Statelor Unite.

La marginea şoselei apar tarabe cu tot felul de obiecte de vânzare la mâna a doua, sau chiar a 3-a. La început am crezut că erau indieni. Erau şi câţiva indieni, dar majoritatea erau albi şi nu vindeau artizanat, ci obiecte uzate, unele foarte uzate. Artizanatul nici n-ar fi avut căutare, pentru că depăşisem demult zona turistică. Ne aflam pe o şosea secundară, îngustă, fără circulaţie turistică. Destinatarii nu puteau să fie turişti, ci alţi localnici, încă mai săraci decât vânzătorii.

Îmi place că la intrarea în localităţi sunt plăcuţe mici şi discrete care anunţă nu numai numele localităţii, ci şi numărul de locuitori. Aceste plăcuţe nu sunt indicatoare rutiere de avertizare, ci doar de informare. Viteza limită este precizată de indicatoare speciale, atât în localităţi cât şi în afara lor.

În sfârşit, am ajuns la Harrison. Este un orăşel care are staţie de autobuz şi cam atât. Staţie e un fel de a spune, este doar un birou în faţa căruia autobuzul opreşte pentru câteva minute. Deşi e munte, e cald. Ultima mea incertitudine s-a risipit: Shela mă aştepta în staţie de mai bine de o oră. Sunt salvat!

Femeia bionică.

Dacă o întrebi câţi ani are, spune că a uitat. După înfăţişare, pare de 90, dar este evident mult mai tânără, probabil în jur de 68, potrivit calculelor mele. După vioiciunea cu care de mişcă, nu are vârstă.

I-am spus femeia bionică. Vorbeşte tot timpul, chiar şi singură, şi dă din ambele mâini, în timp ce conduce cu peste 100 de kilometri/oră un Datsun vechi, pe o şosea îngustă, ce şerpuieşte printre munţi. Bineînţeles, fără centură de siguranţă, deşi aici este obligatorie. Scrumul ţigărilor ce le aprinde din 15 în 15 minute îl aruncă pe fereastra permanent deschisă, pentru că instalaţia de aer condiţionat este o noţiune ‘uitată’ odată cu vârsta şi obligaţia de a respecta regulile de circulaţie.

Locuieşte în Green Forest, o mică localitate (2050 locuitori), la 25 mile de Harrison, în nordul statului Arkansas. Are o pisică birmaneză şi este pasionată de Internet, prin intermediul căruia de altfel ne-am cunoscut. Este deosebit de activă, nu numai fizic, ci şi intelectual. Se descurcă binişor pe Internet, şi se bucură ca un copil atunci când află ceva nou.

Singură fiind, vorbeşte curent cu pisica, cea mai leneşă dintre pisicile pe care le-am văzut vreodată: o masă de blană din care doar o mică limbă roşie, permanent afară, îţi atrage atenţia. Dacă atingi blana, se întredeschid doi ochi, dar numai pentru mai puţin de o secundă, după care îşi continuă somnul cvasi-permanent.

În curte, o aşteaptă multe păsări şi animale pe care le hrăneşte în schimbul conversaţiei şi a unei mici surse de venit, pentru că pensia, dacă are vreuna, pare a fi foarte mică. Nu are dinţi, ceea ce îi afectează dicţia, care rămâne încă suficient de clară pentru a fi inteligibila, chiar mai inteligibilă decât a altora cu mai mulţi dinţi dar care vorbesc în dialect. Faţa ei are unele trăsături asiatice, deşi nu ştiu să aibă asemenea strămoşi. În SUA însă, nimic nu-i imposibil. Poate că nici ea nu ştie.

Green Forest era un punct pe harta traseului excursiei mele între coasta de Est şi cea de Vest, iar Shela un nume pe lista prietenilor cu care corespondez prin poştă sau Internet de mai mulţi ani. Ea îmi cunoştea aproape pe dinafară pagina de prezentare din Internet. Eu, mi-am dat seama mai târziu, ştiam prea puţine lucruri despre ea, inclusiv faptul ca locuia singură, ceea ce se va dovedi a fi o mare greşeală. Are doua fiice, ambele însă căsătorite şi plecate pe la casele lor. Mama ei, despre care vorbeşte jenant de des, şi pe care parcă uneori o simte în camera ei de la etaj, nu mai este acolo demult.

Am avut o seară plăcută, în care am discutat despre o mulţime de lucruri. Dorinţa ei de cunoaştere este încă vie pentru cele mai diferite domenii. Internetul este totuşi subiectul cel mai arzător, dat fiind noutatea lui. Ne-am dus la culcare nerăbdători să reluăm discuţia a doua zi. După o noapte pe drum şi o zi mai mult decât obositoare, eu am dormit buştean. Nu însă şi ea.

Dimineaţa, SURPRIZA! Mă trezesc cu Shela însoţită de un poliţist. Ea îmi declară dezinvolt că prezenţa mea o tulburase, ceea ce a determinat-o să-l solicite pe poliţist care, cu un aer aproape vinovat, îmi controlează bagajele, destul de formal, dar până la fund. Presupun că, în timpul nopţii, a vorbit la telefon cu una dintre fiicele ei, care a speriat-o. „Ce-ţi veni să-l aduci pe omul ăla în casa noastră? Cine ştie cine e? Dacă o fi hoţ, escroc, spion, etc.? Dă-l imediat afară! Cheamă poliţia!” Ceea ce a şi făcut.

Influenţa altei persoane este singura explicaţie ce-mi trece prin minte pentru schimbarea ei bruscă de atitudine. În fond, ea mă invitase după ce mă cunoscuse prin corespondenţă suficient de bine, iar eu oricum aş fi plecat după ce am constat situaţia ei reală. În nici un caz, nu era nevoie de poliţist.

După plecarea poliţistului şi până la prânz, când venea autobuzul, s-a străduit să fie cea mai bună gazdă cu putinţă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a pregătit cea mai gustoasă prăjitură pe care ştia s-o facă, mi-a arătat cele mai frumoase peisaje din zonă, etc., etc.

Toată dimineaţa, în aşteptarea autobuzului, care a întârziat aproape o oră, am discutat prieteneşte despre o mulţime de lucruri, în special despre diferenţele dintre stilurile de viaţă american şi român.

Ne-am despărţit cât se poate de călduros. Cu greu îşi ascundea lacrimile din ochi, şi cred că în clipa în care s-a întors cu spatele la mine a plâns puţin. Bătrâneţea o face temătoare, influenţabilă, dar rămâne o femeie bună la suflet, inteligentă şi încă neaşteptat de ageră.

Spre vest.

Eşecul e locul de unde te ridici pentru a merge mai departe, zice C. Noica. Nu sunt eu de acord chiar cu tot ceea ce spune Noica, dar asta îmi convine.

L. Smalwood este numele primului şofer de autobuz care-şi pune ecusonul în locaşul special, unde scrie: Your operator ..… safe, reliable, courtenous. În excursia precedentă, în urma cu trei ani, toţi şoferii au respectat această regulă. Nu-mi dau seama dacă este o decădere, sau este de vină zona prin care circulăm. Atunci am călătorit prin nord, iar acum mă aflu în sud.

Cu certitudine, nordul este mai „englezesc” decât sudul în toate privinţele, dar mai ales în privinţa respectării normelor. În sud, întârzierea la o întâlnire este aproape firească, în timp ce în nord ar fi o impoliteţe de neiertat.

Pe lângă safe, reliable şi courtenous, eu aş adăuga şi pasiunea pentru baseball a şoferului, pentru că cere unor tineri cu aparate de radio şi căşti, să-I ţină la curent cu evoluţia unui meci. În schimb nu se prea încurcă cu legile de circulaţie. Fiind în întârziere, trage tare pe şoseaua de munte, îngustă şi sinuoasă. Conduce foarte bine, mie îmi place, dar este total neuzual pentru stilul american.

Totuşi, din şirul calităţilor, trebuie să-i retrag chiar una dintre cele pentru care este plătit: courtenous. Intr-o pauză, i-am cerut să repete o frază ce o rostise prea repede pentru înţelegerea mea. A repetat-o, dar încă şi mai repede. Nu cerusem să re-formuleze fraza; poate că ar fi fost prea mult pentru el. Exprimarea unei idei în forme diferite, folosind cuvinte diferite, este un apanaj al intelectualilor. Oamenii simpli, de regulă repetă prima exprimare, chiar dacă ea conţine cuvinte necunoscute mie. Este de aceea mult mai uşor să comunici cu intelectuali. Aici însă, nu era vorba de nivel intelectual ci de rea voinţă.

Cu cât înaintăm spre vest, şoseaua coboară, ieşim dintre munţi şi în final din Arkansas. Localităţile sunt mai dese, în măsura în care se poate vorbi despre aşa ceva aici, unde nu numai localităţile, ci şi casele sunt rare. Creşterea vitelor pare să fie ocupaţia principală. Foarte multe bivoliţe.

Fermele sunt din ce în ce mai organizate şi mai ordonate. Unele seamănă cu bine-cunoscuta pentru noi fermă South Fork din serialul Dallas. Apar şi foarte mici crescătorii de cai de rasă. Parcă am intrat din nou în Statele Unite, după o raită printr-o altă lume. Chiar şi şoferul mi-a redevenit simpatic; acum foloseşte microfonul ca un ghid de turism şi dă informaţii despre locurile prin care trecem. Este primul care face acest lucru.

Tulsa (Oklahoma) este numele primei localităţi importante, în drumul meu spre Albuquerque, New Mexico. Până acolo însă mai e mult, cumplit de mult. El, Tulsa este un orăşel drăguţ, dacă 350.000 de locuitori se potriveşte cu termenul de orăşel, situat pe râul Arkansas. Are un mic centru cu patru clădiri înalte şi alte câteva de dimensiuni mijlocii, dar pare să fie agreabil tocmai pentru că încearcă să armonizeze modernismul cu tradiţia.

Deşi am străbătut statul Arkansas, pentru că am făcut-o prin partea lui de nord, traversez râul Arkansas abia acum, în statul Oklahoma. Râul este aici destul de mare, chiar navigabil pentru ambarcaţiuni mici, dar el vine din munţi, după un traseu de-a lungul căruia este uneori foarte furios. Am în mână un pliant ce face reclamă pentru excursii în bărci pneumatice prin apele învolburate de cascade, stânci, canioane şi tot felul de bolovani.

Ceea ce îmi atrage atenţia este jocul de cuvinte folosit aici cu multă abilitate. Văzusem şi în Atlanta multe plăcuţe pe care scrie „white water”. Apa nu era acolo mai albă decât în alte părţi. Majoritatea sensurilor cuvântului alb folosite în limba româna sunt valabile şi în engleză. De pildă pe acela de gol. Spunem pată albă pentru o zonă nelocuită, spaţiu alb pentru o rubrică de formular ne-complectată, etc. Şi nu numai în română. Belarus însemna Rusia albă, nu pentru că ar fi albă din cauza zăpezii. Rusia Rusie (dacă vreţi roşie) are mai multă zăpadă şi nu se numeşte albă. Belarus are acest nume pentru că, demult, era foarte puţin populată, pentru că acolo nu se afla nimic interesant. Aici însă, în Statele Unite, white are şi un alt sens: pe acela de curat, sigur, fără risc. Plăcuţele cu pricina spun că acolo se găseşte un bazin, sau un lac sigur, ne-periculos, fără vietăţi nedorite şi fără pericol de înec, în special pentru copii.

Americanii îşi iau însă libertatea să schimbe oricând sensul unor cuvinte. Aşa de exemplu, „cool” însemnă rece, dar poate să însemne şi fierbinte, incitant, foarte bun, ca o cola rece. Revenind la apă, în reclama pentru excursii cu barca pneumatică în apele râului Arkansas, expresia „white water” este folosită cu dublu sens. Unul este cel de apă albă din cauza spumei, dar cel important pentru autorii reclamei este evident cel subînţeles de apă sigură, „…dacă faceţi excursia cu firma xxx care, dat fiind experienţa ei în domeniu, transformă o aventură riscantă într-o veselă şi mai ales sigură escapadă, bla, bla, bla… cu circa 200 de dolari pentru două zile şi 300 pentru 3 zile”.

Ce-i drept, ideea e „cool”, rece şi fierbinte în acelaşi timp, dar nu pentru mine. Până aici totul este în regulă, dar mai apare o nuanţă: dacă albul este aşa de bun atunci, prin contrast, negrul devine opusul ideii de curat şi sigur. Mă tem că nu vom şti niciodată cât de întâmplătoare este această nuanţă.

¤

Omul are capacitatea să treacă peste dificultăţile vieţii prin mai multe modalităţi. Una dintre ele este uitarea. Uită episoadele neplăcute şi merge mai departe. Predilecţia bărbaţilor pentru bancuri cazone are tocmai această explicaţie: uitarea. Rămân în memorie doar micile întâmplări amuzante, ca şi cum stagiu militar n-ar fi altceva decât o distracţie continuă. Mare eroare! Si totuşi, această eroare va trebui s-o comit şi eu, pentru că episodul Shela trebuie uitat, cel puţin din motive psihologice. Cred că, din acest punct de vedere, am depăşit deja momentul critic; rămâne de văzut cum voi depăşi efectele concrete asupra programului excursiei.

Mizasem pe faptul că, acolo, printre munţi, voi picta şi, de ce nu, îmi voi pune la punct notele de călătorie chiar în limba engleză. Pictatul era chiar necesar, deoarece mica zestre de tablouri cu care venisem din ţară s-a subţiat foarte serios cu cele şase pânze mari, dintre cele mai bune, pe care l-am lăsat la Fort Lauderdale, în Florida. Ceea ce a rămas este prea puţin pentru o expoziţie, prea puţin chiar şi pentru prezentarea în faţa negustorilor de artă. De acum înainte va fi tot mai greu să pictez, pentru că prietenii mă găzduiesc un timp limitat – călătorului îi stă bine cu drumul, nu-i aşa – iar hotelurile costă mult. Vom vedea. Vorba lui Scarlet din „Pe Aripile Vântului”: mâine va fi o altă zi. Deocamdată trebuie să uit ceea ce ar putea fi un balast.

Vorbind despre uitare, întotdeauna mi s-a părut interesantă o anumită apropiere de sensuri între a uita, adică a nu-ţi aminti, şi a te uita înapoi tocmai în scopul de a nu uita. Bineînţeles că această asociere este valabilă numai în limba română. Nu am idee dacă ea funcţionează şi în greaca veche. Este posibil să fie aşa dacă mă gândesc la legenda lui Orfeu. Graţie calităţilor şi originii sale, el obţinuse privilegiul să-o readucă la viată pe Euridice, proaspăta lui soţie ce tocmai murise în urma muşcăturii unui şarpe. Condiţia impusă de Persefona era ca, pe drumul de întoarcere din Avern, Orfeu să nu se uite înapoi. Totul îi reuşise când, aproape de ieşire, din grijă pentru soţia lui iubită şi pentru a se asigura că ea îl urmează, într-o clipă de rătăcire, Orfeu îşi uită angajamentul, uită legea Persefonei şi … se uită înapoi. Gestul este fatal. Euridice se topeşte ca un fum în întunericul Avernului în care dispare pentru totdeauna. Întors pe pământ, Orfeu nu-şi mai revine din greşeala ce o comisese. În final, el, cel care prin cântecul lui făcuse mai agreabilă viaţa argonauţilor în lunga lor călătorie pe mare, Orfeu cel adulat de femei pentru cântecul lui, moare rupt în bucăţi chiar de către femei şi este aruncat în râul Hebru. Capul, despărţit de trup, continuă să cânte, pentru că a cânta înseamnă a te supune amintirii. Murind, Orfeu se uneşte cu principiile naşterii sale, râul şi muza (tatăl său a fost un râu, iar mama o muză), pentru că, la greci, totul se încadrează într-un ciclu, totul revine de unde a plecat.

Veşnica reîntoarcere este principiul fundamental al tuturor credinţelor vechi, căruia nici măcar grecii nu i s-au putut sustrage. Ruperea ciclului au făcut-o evreii şi au finalizat-o creştinii, care au creat istoria, adică ceva ce are un început, un drum, şi va avea şi un sfârşit, vai!

Grecii, cu toată concepţia lor materialistă, în care lumea este formată din atomi, au avut noţiunea de infinit numai pentru timp, nu şi pentru materie. Atomii, oricât de numeroşi, erau în concepţia lor în număr finit. Rezultă de aici că, oricât de mare este numărul combinaţiilor posibile dintre aceşti atomi, din când în când, ei vor forma combinaţii identice, deci orice formă de viaţă va reveni la ea însăşi după un timp. De aici idea de ciclu care de altfel se regăseşte în natură într-o infinitate de forme ce confirmă idea veşnicei reîntoarceri. Ceea ce trebuie să uit eu este episodul cu Shela, iar re-întoarcerea ar trebui sa fie revenirea la stare normală.

Dar filozofez prea mult pentru un călător obosit, mai ales că, între timp s-a înnoptat. Oklahoma City, Amarillo, sună bine dar acum sunt doar staţii în noapte pentru schimbat autobuzele.

Am început să mă obişnuiesc să dorm în autobuz. Prin Amarillo luăm un scurt contact cu Texasul. Este scurt pentru că traseul nostru traversează statul Texas pe o mică porţiune din nord, Este scurt, dar este puternic. Cel puţin în zona staţiei de autobuz există o abundenţă de produse specifice zonei, ca şi de materiale publicitare.

Fiecare stat american ţine să-şi facă cunoscute particularităţile şi avantajele, cu scopul de a câştiga turişti şi investitori. Texasul însă parcă este mai activ decât alte state, aproape agresiv. Traseul meu prin Texas este însă scurt nu numai în spaţiu ci şi în timp, aşa că nu pot nota decât impresii fugare în noapte, deci foarte superficiale. Poate voi avea ocazia să revin mai târziu. Deocamdată călătoria continuă spre New Mexico.

(partea a III-a – Georgia) (partea a V-a – Albuquerque)

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Arkansas, Impresii de călătorie, Memphis și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s