Cristache Gheorghiu: Singur printre americani – Florida

(articol scris de Cristache Gheorghiu şi postat pe blogul personal)

Peregrinările mele prin Florida nu au depăşit aria restrânsă din zona de sud-est a litoralului, mai exact Miami şi, mai ales, Fort Lauderdale, unde am stat. Ele sunt precum Constanţa şi Mamaia pentru România, bineînţeles la scara cuvenită: Miami are cam 4 milioane de locuitori, iar Fort Lauderdale 150 de mii. Nu insist asupra informaţiilor cu caracter general, ce se pot găsi în ghiduri turistice. Ceea ce notez eu sunt impresii şi gânduri strict personale.

Din Florida, mi-a rămas în memorie un sentiment: plăcerea băilor în apa caldă a oceanului. Pare banal dar, pentru mine, nu este. Probabil voi uita multe lucruri, dar nu şi senzaţia ce mi-a rămas în suflet.

Trebuie să mărturisesc că plăcerea înotului în mare a fost una dintre slăbiciunile mele din tinereţe, dar pe care, în ultimii ani, am neglijat-o. Revenirea la o veche pasiune a fost amplificată de apa caldă. Aici, înotul nu înseamnă doar încordarea muşchilor ca într-o probă sportivă, ci trăirea senzaţiei ce te cuprinde atunci când, fie că te laşi în voia valurilor calde ce te împresoară, fie că, dimpotrivă, te faci părtaş cu apa şi te consideri o parte a valului cu care urci şi cobori, sau, mai activ, te foloseşti de valuri pentru ca să-ţi sporeşti viteza de înaintare, nu pentru că ar folosi la ceva, ci doar pentru plăcerea jocului. Este una dintre puţinele activităţi la care participă tot corpul.

Bineînţeles că în Florida este cald, mai ales în sudul ei, chiar dacă suntem la început de Septembrie. Ceea ce nu prea se ştie este faptul că e şi foarte umed. Nori ameninţători vin adesea dinspre ocean, dar de obicei se opresc înainte de ţărm. Oricum, nimeni nu le dă atenţie pentru că, în ipoteza că va ploua, ploile sunt scurte şi calde. După câteva minute dispare orice urmă. De mai multe ori s-a întâmplat ca la ieşirea dintr-un magazin să constat că între timp plouase, dar acum era din nou senin. Norii circulă cu viteză foarte mare. Atât de mare încât nu poţi face nimic împotriva lor, aşa că cel mai simplu e să-i ignori.

Paradoxal, dar ceea ce m-a deranjat, nu numai în Florida ci peste tot în Statele Unite, nu a fost nici căldura, nici umiditatea, ci aerul condiţionat, reglat la temperaturi excesiv de scăzute pentru mine. E drept că, fără aer condiţionat, clima ar fi greu de suportat. Ei fac însă nu răcoare, ci frig.

Se vede că nu ştiu ce însemnă să suferi de frig. Din orice clădire ieşeam îngheţat şi începea să-mi curgă nasul. Vânzătorii sunt îmbrăcaţi cu haine călduroase. Din fericire, drumul de un minut până la maşină e suficient pentru vindecare. În maşină, acelaşi aer condiţionat, pe care aveam însă grijă să-l moderez, cu toată dezaprobarea proprietarului.

Pentru ca aprecierile mele să nu fie doar subiective, iată şi o probă concretă. La ieşirea din clădiri, în zilele mai călduroase şi umede, se aburesc ochelarii, aşa cum se întâmplă în România în timpul iernii la intrarea bruscă într-o cameră încălzită. Morala? Dacă mergeţi în sud, luaţi şi ceva călduros de îmbrăcat pentru interior. Şi încă ceva: majoritatea mâncărurilor conţin orez, care constipă. Cu timpul, vă veţi adapta dar, pentru început, n-ar strica o traistă cu prune.

Exista însă şi lucruri bune. De exemplu, faptul că nu există muşte, ţânţari şi alte asemenea insecte. Despre curăţenie prefer să nu vorbesc pentru că pot fi acuzat că exagerez. Nu există termen de comparaţie decât poate în expresia, teoretică la noi, „ca la farmacie”. În realitate e mult mai curat chiar şi în cele mai murdare locuri. Maşinile municipalităţii circulă permanent. Mă întreb ce curăţă, pentru că nimeni nu face murdărie. E drept, eu am umblat în partea civilizată a litoralului. Mi s-a spus că există şi o altă parte, dar n-am vizitat-o şi, dacă ea există, nu este sesizabilă de aici, aşa cum s-ar fi întâmplat în Bucureşti, unde orice mahala nu e mahala dacă nu-şi trimite reprezentanţii în centrul oraşului.

Litoralul se scaldă într-o atmosferă estivală. El este într-adevăr o zonă turistică, deşi există şi oameni care lucrează normal, dar se bucură de privilegiile litoralului. Pe de altă parte, Florida a fost populată în special după al doilea război mondial şi după războiul din Vietnam, când mulţi veterani de război au venit aici datorită climei şi a taxelor mai mici. Aceştia nu lucrează şi constituie un mare procentaj din populaţia peninsulei.

Nu cred că americanii l-au citit pe Montaigne care spunea că îi pare suspect orice chip încruntat, dar ştiu îi aplică morala: zâmbesc! În consecinţă, dacă doriţi să vizitaţi Statele Unite, în special sudul, pregătiţi-vă să zâmbiţi. Nu pentru că aţi avea motive, ci pentru că aşa e politicos. Nu e obligatoriu să vi se vadă dinţii, dacă nu aţi fost dotat de la natură cu această calitate, dar e obligatoriu să vă arătaţi destins şi comunicativ.

Nu ştiu cât este de adevărat, dar îmi place să cred, şi mai ales să afirm ori de câte ori am prilejul, că poporul român are un suflet deschis, este ospitalier, etc., etc. Spre ghinionul lor însă, ei, românii, sunt morocănoşi şi ne-comunicativi la prima vedere. Doar dacă-i cunoşti mai bine, constaţi că sunt cei mai buni oameni de pe suprafaţa pământului. Poate că n-o fi tocmai aşa, dar americanii sunt sigur invers. Zâmbetul este prima lor carte de vizită. După aia mai vedem.

Dacă strada nu este aglomerată, trecătorii se salută şi îşi zâmbesc. La intrarea în discuţie cu oricine, pe lângă un “Hi!” sau “Hello!”, cel mai adesea urmează un “How are you?”. Este interesant că vechiul “Buna ziua” englezesc era tot o întrebare (“How do you do?”) ce înseamnă în traducere rigida “Ce faci?”, dar la care se răspundea cu aceeaşi întrebare. Dacă într-adevăr te interesa sănătatea cuiva, întrebarea era “How are you?”. Această întrebare necesită un răspuns concret: bine, rău, etc.

Astăzi, “How are you?”, împreună cu o întreagă conversaţie ce poate urma, este doar un salut. Totul cu zâmbetul până la urechi, pentru a arăta tuturor cât de bine iţi merge. După ce te înveţi cu stilul, constaţi că nici nu-i aşa rău. Tot zâmbind mereu de dimineaţă până seara pentru a-ţi dovedi prosperitatea, sfârşeşti prin a crede că aşa şi e.

Oricum, strădania lor de a se arăta deschişi şi amabili este nu numai folositoare pentru ei înşişi, dar este şi un semn de politeţe şi civism. De ce să-i necăjeşti şi pe alţii cu problemele tale? Din păcate, amabilitatea lor se termina uneori brusc, prea brusc, chiar înainte să apară interesele, dar asta este altceva.

Din păcate pentru mine, nici eu nu prea zâmbesc. Am şi defecte mai mari. (Nu îndrăznesc să sper că ar fi foarte de mari, pentru că, nu-i aşa… il n appartient qu aux grands hommes d’ avoir de grands defauts.) Mai mult chiar, găsesc mai naturală gravitatea decât veselia pentru condiţia noastră de vecini ai vechii Grecii. Poate că mai repede americanii ar trebui să înveţe puţin din adâncimea tragediei greceşti. Puţină tristeţe nu strică şi sunt convins că viaţa le oferă şi lor din belşug. Dar de ce s-o arăţi toată ziua pe stradă? Doar pentru ca să-i indispui şi pe alţii?

Sunteţi bărbat şi v-a zâmbit o doamnă, sau poate o domnişoară, drăguţă? Nu vă faceţi iluzii. Probabil că aţi întârziat cu privirea asupra ei – cine ştie de ce – iar ea a interpretat privirea dumneavoastră ca o apreciere la adresa propriei ei persoane şi, flatată fiind, v-a mulţumit în acest fel. Poate v-a adresat chiar şi un “Hi!”. N-a fost decât un salut. Decât să rişte impoliteţea de a nu saluta un cunoscut – de care poate că nu-şi aminteşte – e mai simplu şi elegant să vă acorde ea un “Hi!”, însoţit de nelipsitul zâmbet amabil. Nu costă nimic şi crează o atmosferă plăcută. Dacă insistaţi însă, s-ar putea să aveţi surprize mai puţin plăcute. Nu pot să-mi imaginez ce li se întâmplă americancelor aflate temporar într-o ţară arabă, unde zâmbetul unei femei este interpretat ca o acceptare la dorinţa, fie şi ne-exprimată, a arabului de a fi amanta lui. Cu siguranţă că sunt instruite înainte de a se deplasa acolo, dar dacă le scapă?

Dacă fotografiaţi pe cineva, românescul „zâmbiţi, vă rog”, se traduce prin „cheese”, care înseamnă brânză dar obligă vorbitorul să pronunţe un „iii” atât de lung încât lasă impresia că zâmbeşte. Astăzi este la modă să-i propuneţi să spună „whiskyyy.…” Cu intonaţia corespunzătoare, are acelaşi efect şi e mai vesel, dar trebuie poate să depindă de împrejurări, deci atenţie!

¤

Într-o zi, pe plajă, am rugat un necunoscut să se uite la hainele mele în timp ce eu voi înota. A fost foarte încântat, nu pentru că i-am dat de lucru, ci pentru că l-am luat în seamă. După înot, am avut cu el o conversaţie foarte lungă şi prietenească, în timpul căreia mi-a oferit şi o bere (fără alcool) din cutia frigorifică ce o purta cu el. La despărţire mi-a adresat un “Good Bye, my friend!”, ce nu suna deloc formal. L-am întâlnit peste două zile şi mi-a dovedit că era realmente bucuros să converseze. Îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere de “prietenul meu de pe plajă”. Conversaţia n-a costat nimic. Amândoi însă am câştigat câteva clipe plăcute. Mare lucru!

¤

Printre recomandările prietenului de pe plajă era şi aceea de a conduce maşina prudent, pentru că în această zonă se întâmplă multe accidente. Probabil că avea dreptate dar, cum totul e relativ, era necesar un termen de comparaţie.

Faţă de România, circulaţia americană e ca o poveste frumoasă cu copii cuminţi, scrisă de cei din echipa colonelului Virgil Vochina de la poliţia rutieră care fac emisiunile educative la televizor.

În localităţi, străzile nesemaforizate au câte un stop din două în două intersecţii, stop la care bineînţeles că trebuie să opreşti. Este imposibil să prinzi viteză între două asemenea opriri, iar acest ritm face să-ţi dispară orice avânt exagerat. Toate maşinile lor sunt bune şi merg la limita permisă de regulament. În aceste condiţii depăşirile sunt rare pentru că lipseşte motivaţia.

Şirul de maşini se deplasează cu viteză uniformă, parcă ar fi înşirate pe o singură aţă care le trage pe toate deodată. Şoferii sunt calmi, deosebit de politicoşi, şi incredibil de prudenţi. Dacă un pieton păşeşte pe carosabil, maşina opreşte, chiar dacă are suficient spaţiu să treacă, până când pietonul urcă pe trotuar. Este şi un mod politicos de a-i atrage atenţia că locul lui nu este pe carosabil şi că deranjează circulaţia maşinilor. Dacă prezenţa pietonilor pe carosabil este inevitabilă, spre exemplu din cauza unor lucrări pe trotuar, maşinile merg cu o viteză mai mică decât a pietonilor. Incredibil, nu? Da, dar foarte adevărat.

Pe autostrăzi viteza este limitată la 70 mile/oră. Pe şosele asemănătoare cu ale noastre, adică cu doar două benzi de circulaţie, viteza maximă este de 35 mile/oră, iar dacă şerpuieşte printre dealuri sau munţi, ea este limitată la 25 mile/oră adică 40 Km/oră. Este riscant s-o depăşiţi. Americanii n-o fac.

¤

Spuneam mai devreme că, mai departe de litoral, există şi zone mai puţin ospitaliere, chiar periculoase, în special datorită populaţiei de origine latino-americană. Într-adevăr, nu numai veteranii de război au populat Florida, ci şi mulţi latino-americani din Cuba, dar şi din toata America Centrală şi de Sud. Ei nu au fost asimilaţi încă şi unii probabil că nu vor fi niciodată. Aceştia pot fi realmente periculoşi, ca orice persoană ne-adaptată.

Nu cei abia veniţi. Nu, aceştia sunt cuminţi şi doresc să se integreze. Răi sunt cei veniţi mai demult, dar nu au reuşit integrarea. Şi mai sunt cei din Porto Rico, destul de numeroşi în Florida, datorită poziţiei geografice. Ei se consideră cetăţeni americani, sau aproape, şi au pretenţii.

Prima pretenţie a fost să li se considere originea spaniolă. Nu se mai spune Porto Rico, ci Puerto Rico. Cu această idee sunt de acord. Atunci însă când lipsa de civism sau de cultură este ridicată la rang de virtute, nu mai pot fi de acord.

Puerto Rico este o insulă ocupată iniţial de spanioli, folosită intens de americani în timpul celui de al doilea război mondial datorită poziţiei ei geografice, şi devenită membră a US commonwealth în 1952. De atunci, orice cetăţean al insulei poate intra, ieşi sau locui în USA, după pofta inimii.

Nu este încă un stat aidoma celor 50 de state ce formează SUA, dar cetăţenii ei se bucură practic de aceleaşi drepturi. Prea multă libertate, atunci când nu are un suport cultural solid, poate fi dezavantajoasă, pentru că ignoranţa produce obrăznicie, lipsă de respect faţă de adevăratele valori, dezordine şi până la urmă poate degenera chiar şi în comunism. Şi totuşi, cea mai frumoasă amintire concretă pe care o am din Florida este un CD cu muzică spaniolă, înregistrată, culmea, în Cuba. E plina lumea de paradoxuri! Nu ştiu dacă interpretul este cubanez sau este un disc pirat.

¤

Preocuparea pentru practic şi confortabil îndepărtează uneori alte criterii. Mi s-a arătat odată un paralelipiped mare şi alb, ce semăna cu un depozit sau o fabrică. Surprinzătoare pentru mine a fost expresia: “uite ce casă frumoasă”!

Nu era nimic frumos acolo. Era doar foarte mare şi, probabil, confortabilă în interiorul pe care eu nu-l vedeam. Exteriorul însă nu arăta absolut nici o preocupare pentru estetică, ca să nu spun că era de-a dreptul urât. În faţa ideii de confort însă, americanul era capabil să-i atribuie orice adjectiv favorabil, inclusiv pe cel de frumos.

¤

Surprizele sunt aici şi de alte feluri. Personal sunt de acord că puţină lume ştie, chiar şi în România, că “Die Shone Mullerin” nu este un nume propriu, ci titlul original al ciclului de lieduri “Frumoasa Morăriţă” al lui Schubert, dar nu pot accepta această lipsă de informare din partea unui cântăreţ într-un cor profesional care rosteşte cuvintele în original fără să aibă nici cea mai vagă idee despre înţelesul lor.

Nu pot de asemenea să admit că un intelectual, chiar dacă între timp a devenit pensionar, are în casă mai puţin de zece cărţi ce le expune ca pe bibelouri. Un adevărat intelectual nu este fost sau actual; el este sau nu a fost niciodată. Iar cel care a prins “microbul” cititului cărţilor nu va scăpa de el niciodată.

Mitologia este pentru unii ceva ce oamenii au uitat demult, iar de despre Prometeu, am constatat cu surprindere, cei mai mulţi nici nu au auzit. Asta nu mai este o glumă, ci o tristă realitate în care nu credeam până nu m-am convins. Interesant este că nu ei erau în suferinţă, ci eu, care mă întrebam ce este mai important: să ştii să faci dolari, sau să cauţi răspunsuri la întrebări cu Prometeu?

Cred astăzi că cel mai important este să-ţi pui întrebări. Adevărurile sunt uneori pe cât de simple, pe atât de îndepărtate, iar răspunsurile poţi să le afli sau nu. De aceea nu răspunsul contează atât de mult, pe cât drumul până la el. Nici măcar Budha, ca să nu mai vorbim despre Cristos, nu au dat soluţii de viaţă, ci doar căi de mântuire. Căi, adică direcţii, drumuri de parcurs. Dincolo de orice credinţă, a fi om înseamnă să-ţi pui întrebări.

„Numai cine n-a gândit îndeajuns are idei perfect limpezi„, a zis cândva, cineva. Să trăieşti fără dileme mi se pare cel mai inutil lucru cu putinţă. Chiar că viaţa nu ar mai avea nici un sens. Iar unele dintre primele dileme încep cu Prometeu.

Se zice că trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro te îndrepţi. Indiferent în ce credem sau nu credem noi astăzi, credinţele strămoşilor noştri, inclusiv mitologia, fac parte din istoria noastră, din fondul nostru cultural. Suntem produsul propriei noastre istorii şi nu ne putem nega originea, deci istoria, pentru că ar însemna să ne negăm pe noi înşine.

Suntem consecinţa faptelor strămoşilor noştri, iar dacă vrem să luăm decizii corecte, trebuie să cunoaştem aceste fapte, indiferent cum au fost ele, bune sau rele. Americanii sunt, din păcate, ignoranţi, nu numai în privinţa mitologiei, dar şi a religiei.

Aşa cum era de aşteptat, puţini dintre americani cunosc termenul „alfabet chirilic”. Ei ştiu doar că ruşii folosesc un alfabet diferit, că sunt ortodocşi şi, ca o consecinţă, mai cred că ortodoxismul şi alfabetul rusesc au plecat de la Moscova. O eroare mai grosolană cu greu ar putea fi găsită.

În realitate, Chiril s-a născut în Salonic (Grecia), pe atunci parte a Imperiului Bizantin, şi a trăit între 827 şi 869. La timpul acela Rusia nici nu exista. Imperiul Bizantin, în schimb, era cel mai puternic centru creştin din lume şi singura zonă cultivată din Europa, locul unde, timp de 1000 de ani, s-au păstrat, alături de întunecimile Evului Mediu occidental, valorile elenismului şi ale civilizaţiei romane, până în zorii Renaşterii.

Renaşterea însăşi a fost în mare măsură opera Bizanţului, pentru că intelectualii din Constantinopole sunt cei care, de frica turcilor, s-au refugiat în Italia, locul ideal pentru refacerea tradiţiei antice. Împreună cu fratele său Metodiu, Chiril a participat la răspândirea Creştinismului în Moravia şi Panonia, teritorii în care se vorbea limba slavă, motiv pentru care a inventat alfabetul ce-i poartă numele.

Pentru Rusia, atât Creştinismul cât şi alfabetul chirilic s-au răspândit de la vest către est. Chiar şi mai târziu, cel care a făcut din Kiev un centru creştin puternic a fost românul Petru Movilă, „arhiepiscop-mitropolit al Chievului, al Galiţiei şi al întregii Rusii”, conform titulaturii timpului. De precizat că, pe atunci, Ucraina, inclusiv Kievul, aparţineau Poloniei.

Arogarea de către Rusia a rolului de „răspândac cultural” a început mult mai târziu şi a culminat cu propaganda stalinistă. Interesant este că ea a prins tocmai în America, dar e tot atât de adevărat că USA este stat cu o vechime apropiată de a Rusiei şi agreează idea că istoria omenirii a început odată cu naşterea lor.

¤

Prietenul meu din Fort Lauderdale locuieşte într-un bloc. Blocurile de locuinţe sunt rarisime în Statele Unite. Aici oamenii locuiesc în case familiale, iar o casă adăposteşte o singura familie. Dar trebuie să existe şi excepţii. El fiind singur, a optat pentru o astfel de soluţie.

Am intrat deci într-un bloc. Dar ce intrare! Ceva în genul celor de la hotelurile de lux de la noi, în zilele lor bune. La parter nu sunt apartamente, doar un hol mare şi câteva camere cu utilităţi: spălătoria (câteva maşini automate de spălat şi uscat, mese pentru călcat, etc.), crematoriul pentru gunoaie, căsuţele poştale individuale, o cutie pentru depus poşta, şi altele asemenea. Totul extrem de curat.

Holul avea două tablouri (reproduceri) dintre care unul foarte frumos, chiar şi pentru gustul meu, care sunt destul de cusurgiu în materie de tablouri, apoi o oglindă mare, o canapea, două fotolii şi o măsuţă. În mijloc un covor mare. Evident uşa blocului stă permanent încuiată. Există un administrator-salariat care are grijă de toate acestea, duce şi aduce poşta, încasează taxele, face curăţenie şi mici reparaţii la instalaţii.

Un singur lift ar fi fost suficient dar, pentru siguranţă şi confort existau două. Într-una din zile, probabil că cineva s-a mutat sau a transportat obiecte mai mari. Liftul a fost capitonat cu o husă specială pentru a nu fi zgâriat. Ce-i drept, nici nu avea vreo zgârietura, deşi blocul nu era nou.

Apartamentele au instalaţii separate de încălzire (condiţionare a aerului) şi pentru preparat apa caldă. Căldura este mai puţin interesantă în Florida, pentru că ea există de la natură, chiar prea multă. Problema lor este climatizarea aerului, fără de care viaţa ar fi mult mai puţin confortabilă şi, în consecinţă, însăşi Florida mult mai puţin populată.

Climatizarea însă costă, atât vara cât şi iarna. Veniturile americanului mijlociu nu sunt deloc atât de mari pe cât ne imaginăm noi, gândindu-ne ce mult înseamnă 3000 de dolari. E mult pentru noi, nu şi pentru ei. De aceea, suma pe care oamenii sunt dispuşi s-o plătească este diferită, în funcţie de veniturile reale ale fiecăruia. Soluţia este simplă, şi ei o aplică: instalaţii individuale. Fiecare apartament cu instalaţia lui. Şi fiecare locatar o foloseşte atât cât doreşte. Tehnic, soluţia ar fi posibilă şi la noi, dar ar încurca o mulţime de oportunişti care îşi câştigă existenţa pe seama disconfortului nostru.

¤

Televiziunea americană transmite multe filme americane. Un truism, nu? Da, dar nu atât de multe ca televiziunea română. La aceasta afirmaţie nu va mai aşteptaţi, recunoaşteţi? Da, televiziunea română transmite mai multe filme decât televiziunea americană. Şi mult mai proaste.

Explicaţia este simplă. Nouă, românilor, ne-au plăcut dintotdeauna basmele, iar filmele americane nu sunt altceva decât basme moderne. Americanii, mai realişti, vor şi altceva.

Mare parte din timp este ocupat de transmisiuni sportive: football american, basketball şi, mai ales, baseball. Zeci de ore de baseball. Dar există şi emisiuni bune, unele chiar foarte interesante. Cu totul remarcabile mi s-au părut dezbaterile publice ale unor chestiuni – chiar intime – dar cu subiecte de interes general, pentru că se pot întâmpla oricui.

Într-o sala plină de curioşi, un moderator aduce două sau mai multe persoane care au ceva de disputat. Discuţiile pot deveni foarte aprinse, pot degenera chiar în bătaie, bineînţeles temperată imediat. Cazurile sunt reale şi emisiunea poate deveni de-a dreptul captivantă. Oricui i se poate întâmpla ceva asemănător. Uneori se transmit în direct procese de la tribunalele locale. Toate sunt adevărate lecţii de viată. Bineînteles ca sunt selectate procesele cu subiecte promiţătoare, multe de divorţ.

Într-o zi am asistat la un proces de divorţ în care judecătoarea îi muştruluia pe fiecare în parte mai rău ca pe cei mai odioşi criminali. Cred că sărmanii tineri, ar fi renunţat bucuroşi la intenţia lor de divorţ, dacă ar fi ştiut dinainte ce-i aştepta. Am mai văzut asemenea transmisii şi mai târziu, în alte state americane. Recunosc că pe mine m-au impresionat profund aceste emisiuni.

Am fost curios să aflu care este audienţa lor printre americanii cărora le erau de fapt adresate. Extrem de mare. Era de aşteptat, pentru că sunt emisiuni de câteva ore. Acolo unde totul se măsoară şi se evaluează, unde concurenţa dintre posturile de televiziune este acerbă, o emisiune de câteva ore trebuie să fie extrem de atractivă, deci cu o audienţă maximă.

Revenind la filme, am constatat că multe dintre ele au un caracter juridic. Chiar şi printre filmele americane ce rulează în România, multe au acest caracter, deşi scopul lor nu este întotdeauna prea bine înţeles la noi, unde se reţine doar suspansul subiectului.

Există două categorii. Unele se încadrează în acelaşi domeniu educaţional ca şi emisiunile despre care tocmai am vorbit. De aici, cei dispuşi să încalce legea, află că până la urmă legea învinge. Este continuarea modernă a filmelor cu cowboys care aveau şi ele în primul rând un rol educativ. Altele însă, vizează însăşi legea fundamentală a statului, constituţia. Pentru noi, românii, asemenea exprimări sună pompos, rigid şi fără acoperire. Nu şi pentru americani.

Ei cred în constituţia lor şi în ideea că SUA este un stat constituţional, adică un stat în care legea de bază, legea din care decurg toate celelalte, este constituţia. Ea nu se schimbă din 50 în 50 de ani, dar, ca orice lucru făcut de om, nu este perfectă, dar poate fi îmbunătăţită. Acesta este şi scopul unora dintre filmele cu subiecte mai ciudate. Nu, America nu este o ţară a ciudaţilor. Ei doar dezbat acele situaţii care sunt la limita legii, tocmai cu scopul de a îmbunătăţi legea.

O altă prezenţă aproape zilnică la televizor este cazul Clinton versus Monica Lewinsky. Cu această dezbatere nu am fost niciodată de acord. Mi-am intitulat o corespondenţă către prieteni “Clinton şi republicanii, sau începutul sfârşitului”. Desigur, exageram. Nu se sfârşeşte democraţia americană din cauza lui Clinton sau a adversarilor lui politici. Trebuie să mă explic.

1. Democraţia este, nu atât un sistem politic, cât o stare. O stare de echilibru, în care populaţia îşi exprimă opiniile, iar politicienii ţin seama de aceste opinii, ceea ce întăreşte încrederea populaţiei în aleşii ei. În perioada de tinereţe a oricărei democraţii, populaţia este entuziastă şi încrederea maximă. Acţiunile oamenilor sunt convergente către interesul general, şi economia prosperă. Cu timpul, încrederea slăbeşte şi democraţia îmbătrâneşte tocmai datorită unor astfel de evenimente precum cazul Clinton. Italienii şi grecii sunt exemple de democraţii bătrâne. Nimeni nu ar reuşi astăzi să convingă un italian că eforturile lui au putea readuce gloria pierdută a fostului Imperiu Roman. De aceea italianul acţionează individual, în interes propriu, sau cel mult al familiei sale.

2. SUA formează o naţiune şi o democraţie încă tinere. Americanul obişnuit are încă încredere în conducătorii săi, iar steagul american – ca simbol al mândriei lui de american – se găseşte peste tot. Superman n-ar putea fi decât american.

3. Dezbaterea publică a cazului Clinton nu este un câştig pentru democraţie, dimpotrivă, este un pas spre îmbătrânire, tocmai din cauza pierderii încrederii. Clinton nu este primul şi, cu siguranţă, nu va fi nici ultimul preşedinte care a călcat cu stângul. Mai mult decât atât, după câţiva ani, lumea îl va uita, atât pe Clinton cât şi faptele lui, bune sau rele. Ceea ce rămâne va fi conştiinţa americanilor marcată de ideea că politicienii americani nu sunt în mod necesar perfecţi. Iată de ce vinovăţia lui Clinton nu este atât de importantă pe cât este cea a politicienilor republicani care, în înverşunarea lor, au generat acest circ, evident pentru interese politice imediate, fără să le pese de consecinţele pe termen lung.

4. Republicanii nu au câştigat mai nimic. Dimpotrivă, oamenii au avut ocazia să vadă că aleşii lor nu sunt preocupaţi de interesele naţiunii, ci de îndepărtarea adversarilor politici. Voturile senatorilor, în concordanţă cu apartenenţa lor politică, şi nu faţă de cazul în sine, este demonstrativ pentru preocupările lor reale. Democraţii votează în favoarea lui Clinton, iar republicanii împotriva lui, ca şi cum Monica Lewinsky ar fi un punct în programele lor politice cu privire la starea naţiunii. Ei nu au distrus atât de mult încrederea în Clinton, cât încrederea în politicieni în general şi în republicani în special.

5. Împreună cu încrederea, dispare şi democraţia şi – cum democraţia este cheia prosperităţii economice, aceasta dispare şi ea, pentru că nu există democraţie fără o bună economie. Democraţia şi sărăcia sunt incompatibile una cu cealaltă.

Pentru noi, românii, încrederea în politicieni sună ca o glumă, nici măcar bună. Democraţia noastră a îmbătrânit înainte de a fi fost vreodată tânără. Oare? Dacă da, atunci acesta pare să fie unul dintre ghinioanele noastre. Asta e o gluma. Nu vă faceţi iluzii! Există cauze mai concrete.

¤

Cu bune şi cu rele la un loc, în Florida există un singur regret major: plecarea. Mi s-a întâmplat şi mie. Din fericire, odată plecat, alte evenimente îţi ocupă timpul, astfel că amintirile se pierd repede. Nu uit însă că aici am lăsat şase tablouri expuse într-o galerie de artă, tablouri ce le adusesem din ţară cu speranţa că, prin vânzarea lor, voi recupera cheltuielile de călătorie. Expunerea tablourilor şi stabilirea unor contacte cu distribuitori americani în vederea exportului de artă românească în Statele Unite este de altfel obiectivul concret al excursiei mele, evident pe lângă cel turistic pur.

(partea I – Începutul) (partea a III-a – Georgia)

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Florida, Impresii de călătorie, Locuri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s