Cristache Gheorghiu: Singur printre americani – Las Vegas

(articol scris de Cristache Gheorghiu şi postat pe blogul personal)

Centrul vechi

„El Cid”, hotelul la care am tras, se află chiar mai aproape decât mi-am imaginat. După ce mi-am notat adresa exactă, telefon, etc., pentru ca să-l pot regăsi uşor în cazul în care mă rătăcesc, am constatat că la nici 100 de metri se găseşte bulevardul Las Vegas, deci artera principală a oraşului, iar la 200 de metri este centrul, punctul de maximă atracţie: „Fremont Street Experience”. Aici, de-a lungul străzii Fremont, se află hotelurile şi, mai ales, cazinourile care i-au adus renumele.

Acum este dimineaţă şi efectul reclamelor luminoase este mai mic, dar el nu lipseşte pentru că strada este acoperită de o boltă semitransparentă astfel că razele soarelui nu pătrund direct. O lumină difuză face ca lămpile de neon să fie vizibile chiar în lumina zilei. Ambianţa vieţii de noapte este astfel prelungită într-o oarecare măsură, pentru că aici nu există pauze; activitatea este continuă, deşi mai redusă acum.

Peisajul este total diferit de orice am văzut până acum şi nu pot spune că există ceva ce ar deranja privirii, sunt chiar încântat de aproape tot ceea ce văd. Chiar şi cele câteva fete ce se agită în faţa cazinourilor pentru reclamă, unele nu tocmai tinere, ar fi ridicole în altă parte prin îmbrăcămintea şi gesturile lor, dar aici privirea nu numai că le tolerează, dar le acceptă ca făcând parte din peisaj.

La această oră a dimineţii, oamenii sunt de toate categoriile, începând cu cei care, veniţi de aseară, încă nu au aflat, sau nu vor să afle, că între timp s-a făcut ziuă, şi până la cei care, la fel ca mine, abea s-au trezit şi vin cu ochi curioşi să vadă minunea. Între ei, vânzătorii de toate felurile, impasibili, singurii care arată comun, ca în orice oraş. Şi tot comune sunt obiectele pe care le vând, milioane de mărunţişuri, cu deosebirea că pe ele scrie Las Vegas. Poliţiştii sunt dotaţi cu biciclete, pentru că, bineînţeles, accesul automobilelor este interzis aici.

Sălile de joc, unele dintre ele, sunt foarte mari. Imens este un cuvânt ce cuprinde prea puţin. Unora nu li se vede celălalt capăt. Iar peste tot oameni care joacă, chiar şi la această oră nepotrivită. Lumina generală este discretă, pentru că fiecare masă şi fiecare automat este luminat local.

Toate sălile au acelaşi zgomot de fond, dat de zumzăitul automatelor. Parcă şi mirosul este acelaşi, cu tot aerul condiţionat. Pardoseala este acoperită cu o mochetă moale, astfel că zgomotul paşilor este complect amortizat. Practic nu există nici un motiv să schimbi sala, dar s-ar putea ca aceasta să fie doar opinia mea de ignorant în materie.

Interesantă este politica comercială practicată aici. În România, într-un asemenea loc, o cafea ar costa de câteva zeci de ori mai mult decât într-un loc oarecare. Aici însă mâncarea este extrem de ieftină. Chiar în interiorul celor mai mari săli de jocuri, se poate mânca foarte bine la jumătate de preţ decât în cele mai modeste restaurante de aiurea.

Explicaţia este simplă: aici banii se câştigă din jocuri, nu din alimentaţia publică. Organizatorii se străduiesc să păstreze jucătorii activi la masa de joc, nu să-i trimită acasă. În felul acesta ei aduc mai mulţi bani, decât s-ar obţine dintr-un preţ piperat pentru mâncare. Nu m-ar mira dacă celor mai pasionaţi le-ar oferi mâncare gratis.

Dar nu numai mâncarea este ieftină. Aproape totul, inclusiv hotelul, este ieftin tocmai pentru că strategia generală este atragerea turiştilor în oraş şi la mesele de joc. Jocul este principala sursă de câştig şi din această cauză totul i se subordonează.

În ceea ce mă priveşte, dacă cineva şi-a închipuit că eu mi-am propus vreodată să câştig la jocuri, înseamnă că nu mă cunoaşte îndeajuns. Sunt de principiu „nu risca mai mult decât eşti dispus să pierzi”. Cum eu nu-mi pot permite să pierd nimic, nici nu voi juca nimic. Scopul vizitei mele aici este complet diferit.

Deşi nu lipsesc, jucătorii pasionaţi nu sunt mulţi. Cu feţele trase de nesomn, cu privirea aţintită către nicăieri, preocupaţi doar de propriul lor gând (dacă au vreunul) şi complet absenţi la ceea ce se întâmplă în jur, acum, dimineaţa, când toată lumea este odihnită şi proaspătă, cele câteva păsări de noapte se remarcă uşor. Majoritatea vizitatorilor sunt însă turişti veniţi din curiozitate, să se distreze.

În mod neaşteptat, printre jucători sunt foarte multe femei, aşi îndrăzni chiar să afirm că sunt majoritare. Nu-mi este clar ce semnificaţie poate să aibă prezenţa lor masivă aici, şi nu ştiu dacă fenomenul este general, sau numai în Statele Unite. Pentru unele poate fi viciu, dar asemenea jucătoare sunt uşor de identificat şi nu sunt multe în această categorie.

Majoritatea vor „să dea lovitura”. Ceea ce nu le-a reuşit o viaţă speră să li se întâmple acum. Oricum n-au mare lucru de pierdut pentru că aproape toate sunt trecute de prima tinereţe. Ar fi interesant un studiu psihologic pe această idee.

B.dul Las Vegas

Ceea ce văzusem a fost centrul vechi al oraşului. De la recepţionerul hotelului am aflat că nu există nici o galerie de artă aici. Va trebui deci să merg în centrul nou, nu numai pentru galerii, dar şi pentru ca să-l vizitez. Pentru că este destul de departe, am decis să iau autobuzul pentru câteva staţii. Zona pe care o parcurgem este periferia vechiului oraş. Cel nou începe mai încolo.

Pentru că silueta construcţiilor se vede în zare, am coborât. Deocamdată sunt într-o zonă cu construcţii relativ modeste.

Prima reclamă ce se vede poartă un nume din ce în ce mai sugestiv, pentru că soarele arde din ce în ce mai tare: Sahara. Deşi merg de ceva timp, ea continuă să rămână departe. M-a înşelat dimensiunea ei, ce pare să fie uriaşă. Am coborât se pare mai devreme decât trebuia, pentru că distanţa până la marile hoteluri pe care le văd este încă mare.

Peisajul este înveselit de numeroase bisericuţe, cochet decorate şi cu nume semnificative ca „Wedding Chapel”, sau cu mici indicatoare către „wedding window”. Mi-am adus aminte că Las Vegas este oraşul unde căsătoriile se pot face şi desface cu minimum de formalităţi în doar câteva minute. Cel puţin locul în care se efectuează este drăguţ, chiar foarte drăguţ.

În sfârşit, am ajuns la „Sahara” mult visată. Reclama este pentru un hotel mare şi elegant. Cu siguranţă că în interior domneşte obişnuitul aer condiţionat american, dar în exterior arhitectura sugerează un spaţiu arab. Ambianţa ar fi reuşită dar n-ar fi stricat-o cu câteva imitaţii de cămile de prost gust.

Pe măsură ce înaintez, hotelurile ce se înşiră de-a lungul bulevardului sunt din ce în ce mai mari şi mai noi, chiar dacă de fiecare dată sunt uimit de dimensiunea lor şi tentat să apreciez că acesta este cel mai mare hotel construit vreodată.

Intre hoteluri, reclamele de toate dimensiunile nu lasă nici un spaţiu disponibil. Deşi suntem în plină zi şi soarele străluceşte pe cer, cele mai importante reclame sunt cele luminoase, pentru că în acest caleidoscop extrem de colorat, numai ceea ce mişcă ar mai putea atrage atenţia, ori mişcarea se realizează electronic. Pe panouri imense se desenează permanent imagini, uneori abstracte, dar de obicei cu figuri, mai ales actriţe, care ne asigură că cel mai cuceritor rimel este hau-hau, în timp ce rujul de buze bau-bau este de-a dreptul mortal.

Nu există două hoteluri identice, iar cele mai mari încearcă să imite un spaţiu specific numelui pe care-l poartă: Monte Carlo, Veneţia, Desert, etc. Unele sunt foarte frumoase.

Atunci când spun hotel, spun implicit cazino, pentru că parterul tuturor hotelurilor este ocupat aproape în întregime de cazino. „Circus”, pe lângă hotel, cazino şi circ, este locul de muncă al celebrului iluzionist David Coperfield.

Poate că cea mai impunătoare construcţie, nu numai prin dimensiune, dar şi prin poziţie şi arhitectură, este Caesars Palace. Puţin retras faţă de bulevard, hotelul are în faţă o grădină cu alei demne de plimbările unui împărat roman. De o parte şi de cealaltă a grădinii, la circa 100 metri unul de celălalt, două braţe permit accesul pietonilor în hotel. Cel din stânga este o bandă rulantă acoperită. Cel din dreapta, are alături de banda rulantă un şir de magazine elegante. Traversându-le ajungi tot în hotel, sau mai exact în cazinoul hotelului.

Din afară nu pare, dar abea în interior, după ce constaţi că timpul a trecut fără să-ţi dai seama, realizezi dimensiunea lor. Este ceea ce americanii numesc un „mall”. Acoperişul spaţiului dintre magazine este zugrăvit asemenea boltei cereşti, astfel încât lasă impresia unei plimbări pe stradă la vreme de seară. Temperatura chiar seamănă, datorită aerului condiţionat.

Atmosfera Imperiului Roman este sugerată prin statui în stil antic, fântâni arteziene, căderi de apă, etc. O mică piaţetă imită un forum roman nu numai prin fântâna cu statui din centru, dar şi prin clădirile laterale decorate tot cu statui. Deosebirea faţă de Roma se află în interiorul clădirilor, unde magazine ca Geani Versaci, Gucci, Nike şi altele, erau necunoscute romanilor.

În altă parte, deşi în dezacord de timp şi spaţiu, un cal troian de peste 20 de metri înălţime adăposteşte o parte a unui magazin de jucării pe trei nivele. O claviatură de pian se află chiar în drum şi este destul de mare pentru ca trecătorii să păşească pe ea. La apăsare, fiecare clapă emite sunetul corespunzător notei. Bineînţeles că nu şomează. Dealtfel, accesul copiilor ca şi al adulţilor la jucării este încurajat.

După două ore de mers prin clădire, mă găsesc în faţa unui panou cu o schiţă a clădirii, din care constat că nu am parcurs nici un sfert din „imperiul cezarilor”. În final se ajunge la parterul clădirii principale, deci a cazinoului.

Sunt mai multe săli, fiecare foarte mare. Parcurgerea atâtor săli de joc a început deja să semene cu drumul prin deşert; deşi populat, este la fel de monoton datorită repetiţiei.

O sală mai deosebită este destinată pariurilor. Pe zeci de ecrane mari şi mici se transmit tot felul de întreceri, de la curse hipice, până la întreceri de ogari şi meciuri de box. În faţa jucătorilor se află televizoare prin intermediul cărora presupun că se poate paria. Tot aici se poate şi mânca.

Am vrut să ies pe cealaltă ramură dar, până la urmă, inevitabilul s-a produs: m-am rătăcit. Prin labirintul de săli de aici nici nu era greu. Ca de obicei, tot răul e spre bine. Căutând drumul bun, am nimerit la piscina hotelului.

Doamne, ce piscină! Cezar ar fi fost gelos. La intrare am primit un braţ de prosoape, deşi eu eram îmbrăcat de stradă şi în mod evident nimic din ţinuta mea nu arăta nici cea mai slabă intenţie că aşi vrea să fac baie. Am dat totuşi ocolul piscinei plimbându-mă printre bazine şi nenumăratele statui şi arbuşti, cu prosoapele pe mână şi nu pe umăr, deci nu tocmai ca un cezar. În final am nimerit şi ieşirea, dar eram epuizat.

„New York, New York” este aici tot un hotel ce imită arhitectura „Marelui Măr”. Alături, un conglomerat de turnuleţe sugerează un castel din poveşti, iar vis-a-vis, MGM pare să aibă cea mai mare sală de jocuri. De fapt sunt mai multe săli, pentru că au arhitecturi diferite, dar sunt sub acelaşi acoperiş, dacă pot numi acoperiş muntele de clădire de deasupra. Monte Carlo este de asemeni un gigant dar nu mi s-a părut deosebit.

Ca dimensiune unele hoteluri rivalizează Casa Poporului; deosebirea este că hotelurile de aici produc bani.

Se pare că noul Las Vegas a concentrat toate capacităţile arhitecturii mondiale. Există şi un hotel chinezesc, bineînţeles foarte mare. Risipa de imaginaţie şi fantezie este incredibilă, ca să nu mai vorbesc de banii investiţi. Şi totul pentru că aici jocurile de noroc sunt permise.

Lipsit fiind de alte resurse, guvernul statului Nevada a creat aceste facilităţi, astfel că, în sud, Las Vegas a devenit locul de distracţie pentru cei din aglomeraţia Los Angeles, iar în nord Rino şi Lake Tahoe fac acelaşi lucru pentru San Francisco. Dacă nu ar fi existat interdicţia, Nevada nu ar fi prezentat nici un interes. Asta a fost cândva, iar procesul a fost declanşat de vechiul Las Vegas, a cărui dezvoltare a început în anul 1931, odată cu legalizarea jocurilor.

Iniţial, aici era doar un orăşel populat de lucrătorii de la construcţiile hidroenergetice din apropiere, deci un fel de Bicaz american pe lângă lacul Mead, cel mai mare lac artificial american. Legalizarea jocurilor a avut drept scop iniţial stăvilirea corupţiei. Ulterior, el s-a dezvoltat tocmai pe seama jocurilor şi apoi ca un oraş al distracţiilor în general, unde reclamele atrăgeau spectatorii şi marile vedete mondiale din toate colţurile lumii. Apropierea surselor energetice le-a dat idea iluminatului feeric.

Astăzi, vechiul centru este pe cale de a deveni o amintire, iar noul Las Vegas este un oraş turistic cu o afluenţă incredibilă. În mod evident, jocurile sunt doar pretexte. Las Vegas are deja un renume şi este o atracţie prin sine. Succesul a atras investiţiile de azi şi fac din el un oraş în plină dezvoltare. Şantierele de construcţii sunt încă în floare şi nu sunt deloc semne că s-ar opri în curând.

Afluenţa turiştilor pe străzi şi în hoteluri este impresionantă la orice oră din zi sau noapte, iar pe feţele lor se citeşte clar că nu sunt jucători, ci simpli turişti. Ei îşi vor încerca norocul la „slot machine” şi „blackjack”, dar nu din pasiune şi nu în exces, ci doar ca distracţie şi cu măsură. Indiferent de motivaţia turiştilor, Las Vegas este azi o imensă investiţie, un spaţiu al afacerilor de mari dimensiuni.

Seara

Seara, am revenit în centrul vechi pentru atmosfera de „oraş al pierzaniei ce a făcut din Las Vegas un loc celebru. Ceea ce am văzut a întrecut orice imaginaţie, dar nu din direcţia din care mă aşteptam.

Bolta care acoperă strada este capitonată cu becuri a căror culoare şi intensitate poate fi reglată. Comanda este programată, iar rezultatul este un spectacol de lumini şi sunet de un efect greu de descris. Ca spectator, te afli în mijlocul lui. Luminile te înconjoară, iar sunetul este peste tot, puternic şi cuprinzător, astfel încât întreaga fiinţă participă, ca să nu spun că vibrează, cu sau fără voie.

Spectacolele, pentru că sunt mai multe, durează între cinci şi zece minute şi încep întotdeauna la fix, din oră în oră, după apusul soarelui.

Primul este o suită de video-clipuri ce începe cu „Vivat Las Vegas” al lui Elvis Priesley, aici un adevărat imn local. Unul dintre spectacole este un filmuleţ ce sugerează evoluţia vieţii pe pământ, evoluţie ce, după un intermezzo războinic cu tancuri, avioane, rachete etc., culminează cu triumful muzicii. Altele sunt fie simple jocuri de lumini, fie imagini create electronic sugerând scene reale, dar toate nu scapă ocazia de a produce emoţii.

Reuşita e deplină, atât de puternică încât organizatorii s-au văzut obligaţi să anunţe că persoanele cu probleme cardiace sunt insistent rugate să părăsească spaţiul. Toate imaginile pleacă dintr-un capăt al străzii şi dispar la celălalt capăt, după ce trec pe deasupra noastră, a spectatorilor, astfel încât participarea este teribilă.

După cafeaua ce ai băut-o în aşteptarea spectacolului, e musai să bei şi o cola la sfârşit, dacă nu chiar o bere. De data aceasta preţurile sunt diferite. Unele lucruri se speculează.

Spre exemplu pentru un film am plătit aici 8 dolari şi 53 de cenţi pentru că nu doream să pierd momentul, iar filmul din aparat se terminase. În timpul zilei, două sute de metri mai jos, acelaşi film m-ar fi costat sub 4 dolari. Cât despre jocuri, am şi uitat.

În pauze am încercat să apreciez cam câte becuri se află acolo. Am calculat că numai bolta are câteva sute de mii, aproape un milion, fără a mai vorbi despre cele ce tapiţează pereţii clădirilor. Deşi recunosc aici o deformaţie profesională, nu mă pot abţine să nu remarc că toate becurile funcţionau. Am căutat insistent măcar unul ars, care să-mi dea satisfacţia că ceva nu merge, dar am rămas dezamăgit.

Pe Strip.

A doua zi mi-am reluat periplul printre hotelurile de pe Strip, un alt nume pentru bulevardul Las Vegas, principala şi practic unica stradă importantă din centrul nou. Celelalte două sau trei străzi laterale sunt nesemnificative.

Deşi imaginile sunt altele, fiecare hotel fiind mai copleşitor decât celelalte deja văzute, toate oferă în esenţă acelaşi lucru. O persoană mai comodă nu ar avea nevoie să părăsească hotelul întreaga viaţă, pentru că în interior se găseşte tot ce-i trebuie. Dar pentru asta trebuie să vină în Las Vegas, şi nimeni nu vine aici pentru ca să stea în hotel.

Las Vegas-ul este pe stradă şi farmecul lui constă nu numai în hoteluri ci şi în atmosfera la care contribuie însăşi prezenţa turiştilor, deci a fiecăruia. Orice turist este un actor şi un spectator în acelaşi timp. Las Vegas este mult mai mult decât un oraş, este un spectacol. Un spectacol continuu, 24 de ore pe zi, seara fiind totuşi momentul de vârf, în special în Fremont Street, cu explozia lui de sunet şi lumină.

Pe mine însă mă preocupă arta şi, de aceea, nu numai că o caut peste tot dar, din când în când, revin cu gândul la ea. Lipsa galeriilor de artă de aici îmi ridică mai multe întrebări în privind tocmai viitorul picturii.

În Las Vegas există multă artă, enorm de multă, pentru că aproape totul atinge arta, chiar dacă numai tangenţial. Bună sau rea, aici coexistă ambele, arta există sub multe forme, majoritatea decorative, dar există. Ceea ce este mai important este faptul că la realizarea ei au participat artişti. Capăt deci un răspuns pe care nu sunt sigur că mi-l doresc.

Artiştii profesionişti sunt acaparaţi de acest gen de artă, pentru că de aici se obţin banii. Un tablou îl cumpără un particular, în timp ce arta decorativă este plătită de investitori ce pun în joc milioane de dolari. Arta abstractă se dovedeşte deci a fi utilă ca artă decorativă.

În ceea ce priveşte pictura abstractă, ea poate fi considerată ca o schiţă pe care autorul o propune investitorului. Ea încă nu este artă pentru că nu transmite sentimente, nu pleacă de la un sentiment şi nu produce vibraţii în sufletul privitorului. Da, această remarcă asupra utilităţii artei abstracte răspunde la multe întrebări. Dar cum rămâne cu pictura? Este sortită derizoriului? Probabil că nu, dar mai sunt şi alte întrebări.

Adio Las Vegas.

Deşertul Nevada nu are dune pentru că nu are nisip. Este o zonă de munte, pietroasă în care nu prea plouă şi de aceea este foarte uscată, aproape lipsită de vegetaţie. Eu mă aşteptam la un teren plat, dar m-am înşelat.

Las Vegas este situat într-o vale mărginită de doi munţi, la ceva mai mult de 700 metri altitudine, deci puţin mai sus decât Braşovul. (Mai sunt şi alte deosebiri între Las Vegas şi Braşov, cum ar fi aceea că populaţia din Las Vegas, cam aceeaşi ca număr, lucrează în comerţ, în timp ce aceea din Braşov nu lucrează.) Acum îmi explic de ce la venire am mers printre munţi până aproape de sosire. Pe hartă, ceva mai la est se găseşte Lake Mead, dar autobuzul nu merge nici pe hartă şi nici spre nord, ci pe şosea şi spre sud, pentru că am părăsit Las Vegas cu direcţia Los Angeles.

Oraşul nu se termină brusc, dar nici nu are o periferie, aşa cum suntem obişnuiţi. El este încă în dezvoltare astfel că, din loc în loc, apar noi hoteluri abia construite, sau încă în construcţie, unele abia în stadiul de fundaţie. Aici, un lucru este mai limpede ca oriunde: nu e loc pentru cei mici. Numai o investiţie foarte mare ar avea ceva şanse, dar nici ele nu pot fi sigure.

Încet, încet, însă clădirile sunt tot mai rare iar şoseaua rămâne singură să înfrunte deşertul, tot mai inospitalier şi rece la figurat, în ciuda căldurii la propriu.

Las Vegas-ul şi pictura nu au nimic în comun. Frumos, impresionant, colosal, formidabil, dar nici o galerie de artă în sensul clasic al cuvântului. Constat că americanii sunt extrem de specializaţi. Dacă în Santa Fe, pe o stradă întreagă nu se găsea nimic altceva decât artă, în Las Vegas nu se găseşte nimic altceva decât cazinouri şi strictul necesar legat de ele. Nici măcar kitch-uri cum se pot vedea la noi pe litoral şi în mai toate zonele frecventate de turişti. Arta se limitează la suveniruri de doi bani, pe care e musai să scrie Las Vegas.

De mai mult timp mă frământă un gând căruia refuz să-i dau curs, de frică să nu cad într-o capcană clasică. S-a mai spus despre multe domenii, în momentele lor de criză aparentă, că sunt pe cale de dispariţie, ceea ce nu s-a întâmplat şi nu sunt semne că se va întâmpla vreodată. E suficient să amintesc cărţile, a căror sfârşit s-a prognozat de mai multe ori spre ridicolul prognozatorilor, şi asta nu numai după apariţia televizorului.

Afirmaţia lui Barnaby Rich, actuală azi mai mult ca atunci, este amuzantă şi surprinde pentru că a fost făcută în anul 1613. El spune cu mai bine trei secole în urmă, la puţin timp după apariţia tiparului, că „una dintre maladiile acestui veac este mulţimea de cărţi: lumea este atât de supra-împovărată cu ele, încât nu este în stare să digere abundenţa de materie inutilă care…” Ce să mai spunem astăzi?

Şi totuşi interesul pentru cărţi n-au dispărut. Dar ce se va întâmpla cu pictura? Ea a cunoscut deja câteva transformări profunde din cauza tehnologiei. Muzica, nici ea n-a dispărut, dar nu mai este aceeaşi. Chiar şi vechile instrumente mai pot fi auzite, dar mai mult ca o curiozitate.

La început, profesiunea de pictor începea cu ştiinţa fabricării vopselelor; astăzi, vopselele se cumpără din comerţ într-o varietate nesfârşită de nuanţe. Dar primul şoc serios l-a furnizat inventarea fotografiei. Ea, fotografia, nu a dăunat picturii ba, dimpotrivă, a întărit-o pentru că I-a luat funcţia de reproducere fidelă a obiectelor. Ceea ce părea o pierdere s-a transformat într-un câştig, pentru că pictorii au fost obligaţi să caute şi să găsească noi valenţe pentru pictură.

Astăzi, reprezentarea exactă a unui obiect nu mai atrage pe nimeni. Orice fotografie poate face acest lucru chiar mai bine. Pictura trebuie să spună mai mult, şi un tablou bun este cel care reuşeşte să facă aşa ceva. Mai nou, tehnologia electronică modernă oferă posibilităţi din ce în ce mai eficiente de construire a imaginilor din ce în ce mai frumoase dar, de multe ori şi foarte intens colorate, uneori chiar violente. Ochiul nostru se obişnuieşte cu asemenea imagini şi prea puţini mai sunt cei care au timpul necesar şi sensibilitatea să-şi odihnească privirea pe o pânză pictată clasic.

Efectul este diminuarea cererii de pictură, ceea ce duce la diminuarea interesului pentru profesiunea de pictor, cu o consecinţă gravă: stagnare şi regres, pentru că progresul nu există decât acolo unde există preocupare, interes şi pasiune. Artiştii profesionişti se îndreaptă către domeniile solicitate şi plătite de către societate, pentru că, înainte de a fi artişti, sunt oameni care trebuie să trăiască, ori a fi artist profesionist înseamnă prin definiţie că îşi câştigă existenţa din artă. În lipsa profesioniştilor, pictura rămâne deci pe mâna amatorilor, adică a celor care au alte surse de existenţă dar pictează din pasiune. Rezultatul muncii lor poate varia între dezastruos şi capodoperă.

Aproape toţi marii artişti au fost recrutaţi dintre amatori, poate pentru că în cazul lor pasiunea era sigur autentică; ei nu au ajuns pictori pentru că acolo i-au îndrumat părinţii, sau pentru că nu au fost în stare să abordeze o profesiune mai profitabilă. Întrebarea privitoare la viitorul picturii, acum după ce a parcurs o lungă istorie şi, între timp, a devenit o profesiune, este pentru mine încă fără răspuns. lumea nu evoluează după o traiectorie prestabilită, sau măcar intuită, asta o ştiu bine din alte domenii.

Progresul vine întotdeauna din descoperirea sau inventarea unui ceva la care nimeni nu se gândise până atunci. Poate că progresul în artele vizuale rezidă, printre altele, tocmai în construirea electronică a imaginilor, care recunosc că sub-clasează pictura prin posibilităţile fascinate pe care le oferă, şi atunci pictura în ulei urmează să dispară, sau poate că pictorii vor inventa un alt curent, o nouă viziune, care va declanşa un nou început. Deocamdată eu merg la Los Angeles.

În muzică, situaţia este mult diferită faţă de pictură, pentru că muzica dispune deja de o bază aproape ştiinţifică. Şi totuşi, chiar şi în muzică, profesioniştii nu mai sunt capabili să compună.

Muzica cultă acceptată de urechile noastre este doar muzica veche. Noutăţile vin aproape în exclusivitate din muzica uşoară, deci de la muzicieni amatori. E limpede că aceasta este o apreciere personală. Ea aparţine unuia, adică mie, care nu cântă şi nu compune, dar ascultă mai multă muzică cultă decât uşoară câteva ore bune în fiecare zi. Este fondul muzical atât pentru lucru cât şi pentru odihnă. Am deci dreptul la o opinie, opinia unui consumator.

Munţii nu renunţă uşor la chinga în care ne-au prins; ieşirea din vale nu este deloc lină, ba dimpotrivă, extrem de spectaculoasă. Poate că termenul de vale nu este tocmai potrivit, mai ales că prin mijlocul ei nu curge nici o apă care ar trebui să se verse undeva.

Şoseaua străbate o zonă muntoasă, iar idea de vale o dă faptul că în dreapta şi stânga noastră se află munţi mai înalţi decât cei pe care ne aflăm într-un anumit moment.

O fabrică de ciment, asemănătoare cu ce pe care am văzut-o la Albuquerque, nu scoate nici un fir de praf deşi aici, în deşert, praful n-ar deranja pe nimeni. Legea rămâne însă lege, şi poluarea nu este permisă nicăieri.

Soarele tocmai apune. Expresia „disc de foc” este cum nu se poate mai potrivită acum. Arată ca focul din interiorul unui mare cuptor industrial înconjurat de o aureolă de culoare roz, din ce în ce mai estompată către margini. În final, încă o pantă, după care o coborâre impresionantă ne scoate la şes. Dar ce coborâre!

Este un flux continuu de maşini atât spre cât şi dinspre Los Angeles, iar cu cât ne apropiem de ţintă, aglomeraţia este tot mai mare, în ciuda numărului mai mare de benzi de circulaţie ce ajunge la cinci, iar în apropierea intersecţiilor chiar la şapte. Apar imediat şi construcţiile, din ce în ce mai dese şi mai elegante. Aglomeraţia Los Angeles începe cu mai mult de 70 kilometri înainte.

Cine a spus că sudul Californiei este o zonă binecuvântată de Dumnezeu pentru clima ei, are doar pe jumătate dreptate, şi anume ideea că pe Dumnezeu e bine să nu-l eliminăm complet din gândurile noastre. Cât despre cealaltă jumătate, ea aparţine oamenilor, pentru că ei au adus apa din munţi cu care se întreţine vegetaţia din localităţi. Fără apă, California ar fi fost un deşert oarecare. Şi tot oamenii montează instalaţii de aer condiţionat fără de care n-ar mai lăuda nimeni clima de aici. Într-adevăr, cu un microclimat corespunzător, e chiar distractiv să scoţi degetul afară şi să spui: „e foarte cald afară azi!” Dacă aş face o cură de Californie pe an, chiar şi reumatismul meu braşovean ar fi pus la grea încercare.

In staţia finală de Greyhound din Los Angeles am ajuns destul de târziu. Cunoşteam staţia şi vecinătatea ei din excursia de data trecută. Ceea ce nu ştiam era la ce hotel voi locui, cel puţin pentru început.

Am avut norocul să nimeresc un taximetrist amabil, care s-a străduit, chiar cu oarecare efort, să-mi găsească ceva potrivit pentru punga şi interesele mele. Amabilitatea lui a crescut când a aflat că sunt din România, el însuşi fiind din India.

Orchid Hotel, hotelul pe care l-a găsit, este chiar peste aşteptările mele: ieftin, surprinzător de central, aproape alături de centrul financiar, adică cei câţiva zgârie-nori ce găzduiesc sediile unor bănci şi câteva mari societăţi comerciale. Are şi un nume frumos (orhidee) şi se află pe strada corespunzătoare: South Flower Street.

(partea a VII-a – Către Las Vegas) (partea a IX-a – Los Angeles)

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Las Vegas, Locuri, Nevada și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s