Cristache Gheorghiu: Singur printre americani – New Mexico

(articol scris de Cristache Gheorghiu şi postat pe blogul personal)

Santa Fe

Astăzi este sâmbătă, Elaine şi James sunt liberi şi mergem la Santa Fe. Este foarte drăguţ din partea lor să facă special pentru mine acest drum. Deşi este un oraş mic (50.000 locuitori), Santa Fe este un nume cu ample rezonanţe nu numai pentru că este capitala statului New Mexico, ci din cel puţin încă alte două motive.

Un prim motiv este de ordin istoric. Santa Fe este simbolul căilor ferate americane încă din perioada construcţiei liniei trans-continentale, linie ce, plecând de pe coasta de est, se adâncea tot mai mult în inima continentului american, pentru a sfârşi pe coasta de vest. Dar până să ajungă acolo, au trecut mulţi ani dificili, ani din aventurile cărora s-au hrănit multe din filmele westwern ce le mai gustăm şi azi. Iar ele nu au fost numai subiecte pentru filme de acţiune, ci adevărate manuale de educaţie şi formare a caracterului americanului de azi.

Partea nostimă este că prin Santa Fe nu a trecut niciodată calea ferată şi nu trece nici azi. Deşi localitatea a figurat ca punct terminus în proiectul unuia dintre primele tronsoane, mai târziu proiectanţii şi-au dat seama că terenul muntos ar fi creat probleme inutile, astfel că linia ferată trece mai la sud, prin Albuquerque. Aşa se explică dezvoltarea ulterioară mai accentuată a acestuia din urmă, dar Santa Fe rămâne capitala şi, mai ales, simbolul.

Al doilea motiv este renumele lui de oraş al artei, iar acest renume nu este nici întâmplător şi nici gratuit. În Santa Fe există o stradă în care toate casele, dar absolut toate, au fost transformate în galerii de artă: mici, mari, individuale, colective, cu vânzare, fără, de toate formele şi dimensiunile, un întreg cartier rezervat artei. Cohorte de turişti de toate culorile şi naţionalităţile îl vizitează zilnic. N-am văzut pe nimeni să cumpere, dar cu siguranţă că unii o fac, din păcate prea puţini. Este practic imposibil să vizitezi tot; sunt mult prea multe. Noi am petrecut aproape o zi completă acolo şi am văzut mai puţin de 10%.

Galeriile sunt de toate formele şi dimensiunile. De la unele mai mult decât modeste, amenajate în foste anexe ale fostelor locuinţe – şi ele modeste – şi până la cele mai spaţioase reşedinţe, se găseşte orice.

Calitatea nu are nici o legătură cu dimensiunea sau cu aspectul exterior al casei. Spaţiile modeste sunt ocupate de pictori independenţi care cred în talentul lor, real sau nu. Spaţiile luxoase aparţin unor proprietari care organizează galerii după diverse criterii, nu întotdeauna artistice. Din acest motiv, în marile galerii se găsesc cele mai valoroase lucrări, semnate de celebrităţi, dar tot aici este şi cea mai mare cantitate de non-artă produsă de cabotini. Cele mici trebuiesc cercetate cu atenţie, pentru că … nu se ştie niciodată de unde sare iepurele.

Încă odată însă m-am convins că ceea ce le reuşeşte americanilor foarte bine este sculptura realistă; în materie de pictură nu sunt deloc convingători. Picturile cele mai bune sunt realizate de europeni.

Sculptura europeană a sărit direct de la stilul monumental dar static al statuilor de mari personalităţi intrate în istorie, la stilurile moderne, majoritatea decorative dar reci. Sculptura americană este realistă, poate prea realistă, dar atrăgătoare şi vie.

Multe, foarte multe sculpturi reprezentă oameni în mişcare. Copii ce se joacă, sau adulţi care muncesc, totul realizat cât se poate de natural. Asta nu înseamnă că nu au sculptură modernă. Există şi încă din abundenţă, iar în materie de idei trăsnite sunt chiar mai productivi decât europenii, dar nu pentru asta i-am apreciat eu.

O colecţie frumoasă ce mi-a rămas în suflet era foarte bine pusă în valoare într-un mic parc, un fel de Cişmigiu în miniatură, amenajat în grădina din spatele unei galerii dintre cele mai mari. O oază de linişte şi recreare din care cu greu m-am desprins pentru a-mi continua drumul.

Dintre tablouri, cum spuneam, cele mai bune sunt europene. Am remarcat câteva pânze iscălite de pictori cu nume ruseşti, realizate în maniera clasică rusă.

Unul dintre ele mi-a rămas în minte. Era semnat Nikolai Karakarskov şi reprezintă portretul unui soldat rus. Preţul era şi el pe măsură: 59.000 dolari. Pentru comparaţie, un apartament costă între 45.000 şi 50.000 dolari, iar o casă între 100.000 şi 300.000, în funcţie de zonă. (Valoarea zonei este mai mare decât a casei.) În aceeaşi galerie mi-au plăcut câteva acuarele reprezentând oameni şi cai, semnate William Matheus, parcă pentru a-mi dovedi că există şi pictori americani.

Revenind la Santa Fe, ca şi Albuquerque, el şi-a schimbat soarta. În loc de centru feroviar, a devenit un Mecca al artelor.

Să nu credeţi însă că Santa Fe nu are tren deloc. Are, dar unul de agrement. Cu o oră înainte de apusul soarelui puteţi face o plimbare prin împrejurimi. Dacă aveţi sub doi ani, e gratis; dacă nu, taxa urcă treptat până la 21 de dolari. Atenţie, are şi vagon restaurant, ceea ce poate să coste mai mult decât vă aşteptaţi.

Între Albuquerque şi Santa Fe se află o altă localitate căreia soarta i-a schimbat destinaţia, făcând-o interesantă. Ea a fost o mică localitate miniera, dar odată cu abandonare mineritului din zonă, a fost părăsită. S-a nimerit să fie în perioada „hippy”. Atunci, sute de tineri, profitând de locuinţele libere, veneau pe timpul verii aici să trăiască după principiile lor libertine.

Moda a trecut, dar localitatea şi-a păstrat stilul şi este astăzi „reşedinţa” artiştilor, a amatorilor de viaţă boemă, dar şi a drogaţilor, din păcate prea mulţi. Chiar şi cuvântul hippy a fost părăsit. Astăzi se spune „alternative folks” pentru o idee destul de asemănătoare, dar cu mai puţina originalitate şi mai multe droguri. Preocupările artistice sunt susţinute de faptul că, uneori, aici se toarnă exterioarele unor filme western, dar şi de oportunitatea folosirii unui adăpost (locuinţă ar fi prea mult spus) de către unii artişti lipsiţi de finanţe.

În ceea ce priveşte aspectul exterior, producătorii nu trebuie să depună nici un efort de imaginaţie; el este aidoma celui din filmele western clasice. Realizatorii unor asemenea filme nu trebuie să modifice nimic, ci doar să filmeze. Probabil că figuranţii sunt recrutaţi tot din zonă. Totul este interesant, amuzant dar, după 30 de minute, simţeam nevoia să părăsesc locul, pentru că aveam deja sentimentul că mă aflu în afara societăţii normale.

Statutul de capitală a statului New Mexico, şi mai ales cel de oraş turistic, face din Santa Fe un oraş scump. O cameră la un hotel din centru costă peste 200 de dolari pe noapte. E drept că se află într-o clădire veche, stil adobe, iar tradiţia aici se plăteşte.

Întreg oraşul Santa Fe este construit în acest stil. La prima vedere seamănă cu un târg românesc. Nu, am greşit! Ar fi un compliment pentru acest stil şi o insultă la adresa târgurilor; nu, este mult mai urât.

Seamănă cu unele case de mahala, făcute din chirpici de proprietarul însuşi. Pereţii sunt ondulaţi, nu prea înalţi şi întotdeauna de culoarea lutului galben. Dar nu vă faceţi iluzii. Aceasta este doar prima impresie. Totul este în mod voit făcut astfel. Este lesne de imaginat că posibilităţile financiare şi tehnologia modernă l-ar fi permis să construiască oricum ar fi dorit. Dacă aşa a ieşit, înseamnă că aşa au vrut.

Ca să închei relatarea despre Santa Fe, nu mă pot abţine de la o concluzie banală, deşi probabil că este evidentă şi fără s-o exprim explicit: a fost o zi memorabilă. Memorabilă şi plăcută; nici un nor pe cer, un soare blând de toamnă şi un vânticel abia simţit, atât cât să ne aerisească puţin pentru ca să ne simţim şi mai bine.

Elaine şi James, două prezenţe utile dar discrete, mă lăsau să savurez ceea ce găseam eu de cuviinţă că merită şi nu ceea ce ar fi considerat ei că trebuie. N-am încheiat nici o afacere concretă (scuzaţi cuvântul afacere), doar câteva promisiuni de perspectivă, dar mi-a plăcut. Mă simt azi mai împlinit cu o zi, cu una din acele zile despre care poţi spune ca a meritat să fie trăită.

Route 66

Dacă sunteţi un fan al muzicii uşoare, atunci trebuie să ştiţi cântecul „Route 66”. Este el mai vechi dar, datorită numeroaselor re-interpretări, se cântă şi azi cu mult succes, ca dovadă că a trecut proba timpului. Fie că sunteţi sau nu fan, rămâne întrebarea ce este Route 66?

Aşa cum indică şi numele, este vorba despre un drum, mai exact despre o şoseaua interstatală ce lega cândva nordul cu sudul şi estul cu vestul Statelor Unite, de la Santa Monica la Chicago, sau invers (plăcerea alegerii vă aparţine). Evident că şoseaua era importantă şi atrăgătoare mai ales din punct de vedere turistic. Numele ei era deci asociat cu vacanţa.

Am vorbit despre ea la trecut din cel mai simplu motiv cu putinţă: ea nu mai există astăzi. Interesant este faptul că tocmai dispariţia a făcut din ea un mit, o legendă, adăugând amintirii, nostalgia. Route 66 nu mai există pentru că a fost înlocuită cu autostrăzi moderne care însă poartă alte nume, alte numere.

Nu ştiu din ce motive, dar numărul 66 nu a mai fost atribuit altor şosele interstatale, astfel că în mintea oricărui american Route 66 este un nume pentru ceva ce a fost şi nu mai este, astfel încât riscul confuziei nu există. Există în schimb ca excelent prilej pentru americani ca, în penuria lor de istorie, să găsească un punct în trecut care să le dea sentimentul tradiţiei.

Efectul este un nesfârşit şir de nume de firme comerciale şi reclame pentru orice fel de produse, mai cu seamă legate de călătorii, dar nu numai. Printre altele, este şi numele unuia dintre cei mai mari furnizori de servicii Internet. Găselniţa este strălucită pentru că, în mintea oricărui american, Route 66 sugerează idea de comunicaţie, distanţă, etc., dar şi plăcerea de a călători, fie şi în spaţiu virtual.

Vechea şosea străbătea întreg continentul dar simbolul s-a păstrat în special în Albuquerque, probabil pentru că aici oraşul este încă mai lipsit de istorie decât altele. Trebuie să recunosc însă că ideea nu mi-a displăcut, ba Route 66 este chiar şi pentru mine un nume plăcut. Poate pentru că îmi imaginez nostalgia celor pentru care el este încă o amintire.

In căutarea istoriei pierdute.

Astăzi, Duminică, am vizitat un sat indian. A fost plăcerea lui Elaine, care are un adevărat hobby în această privinţă, dar şi curiozitatea mea.

Reclamele sunt deosebit de atrăgătoare, dar orice român ştie că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Mult lăudatele dansuri şi costume indiene lipsesc cu desăvârşire, iar ceremoniile religioase, atunci când există, se spune că sunt secrete şi accesul non-indienilor ar fi interzis. Eu mă îndoiesc că ele mai există.

Din satul pe care l-am vizitat, marea majoritate a locuitorilor erau plecaţi la oraş, iar în sat se aflau 10-20 de familii, majoritatea ocupate cu activităţi de prezentare a satului în faţa turiştilor.

Îmbrăcămintea lor este comună, mai exact comună oamenilor săraci. Şi totuşi, vizita este interesantă prin ineditul ei, chiar dacă nu este şi plăcută. Cât despre costume, mi-am amintit că într-o expoziţie din Santa Fe am văzut două rochii indiene foarte frumoase din piele asemănătoare cu cea căreia noi îi spunem piele de căprioară, dar foarte mari. Practic faţa şi spatele rochiei erau confecţionate din câte o singură piele imensă, frumos ornată.

Satul este situat pe o ridicătură naturală. Accesul este atât de dificil, aproape vertical, încât o cetate europeană cu ziduri de piatră şi şanţuri cu apă pare un fleac. Şanţul cu apă a fost amenajat, dar zidul este natural. Între timp, s-a construit un drum care nu strică prea mult din peisajul original şi permite celor două sau trei microbuze speciale să transporte turiştii în sat. Accesul autoturismelor străine este interzis

Fotografiatul este şi el interzis, ca în majoritatea satelor indiene, de altfel. În unele sate el este permis dar cu o taxă. Peste tot însă este interzis în timpul ceremonialelor(??). Oricum, restricţia asupra fotografiatului trebuie reţinută deoarece riscul unor neplăceri este real.

Indienii par prăpădiţi la prima vedere, şi probabil că în majoritatea lor şi sunt dar, pe de altă parte, sunt şi foarte bine organizaţi. Oricum, se pricep foarte bine să scoată bani din condiţia lor de indieni. Modul în care este organizată vizita satului o dovedeşte.

În primul rând, totul se plăteşte. De la parcare la restaurantul din parcare, de la mini-autogara unde de fac rezervările şi se scot biletele de transport şi vizitare, şi până la micile suveniruri şi prăjiturele oferite în condiţii de insalubritate totale, totul se plăteşte, uneori la preţuri amuzant de piperate. Iar jocul nu se termină aici. În preţul biletului mai intră o cană şi o fisă pentru un joc la cazino.

Cazinoul însă nu este în sat, ci la o distanţă destul de mare, dar pe şosea, deci accesibil oricui, nu numai celor ce au vizitat satul. Şi nu este deloc mic. Are exact patru sute de automate de joc, iar când l-am vizitat era aproape plin. Ideea este acea că posesorul biletului pentru un joc, odată intrat în cazino, nu se va limita la un singur joc, şi nu există posibilitate mai mare de câştiguri pentru organizatori decât jocurile de noroc. Şi astfel, turistul amator de informaţii devine jucător la cazino. Statul crează indienilor tot felul de facilităţi, printre care şi dreptul de a avea acest cazino, altfel interzis, precum şi scutirea de unele taxe şi impozite.

Să revenim însă la sat. Ghidul care ne-a luat pe noi în primire, a fost un indian cu adidaşi, şapcă şi 100 de kilograme în plus faţă de greutatea normală pentru înălţimea lui. Nu înţelegeam decât puţine cuvinte din cele pe care le pronunţa, aşa că a fost sarcina bietului James să-mi traducă din engleză în engleză.

Am constatat că nu eram singurul care avea nevoie de traducere. Mai mulţi americani se întrebau unii pe alţii ce vroia să spună. Trebuie totuşi să spun că toţi indienii sunt cel puţin bilingvi, deoarece toţi ştiu engleza şi cel puţin unul dintre dialectele indiene, de fapt limbi diferite. Mulţi dintre ei ştiu şi limba spaniolă.

Plimbarea prin sat a durat o oră şi jumătate. Nu pentru că satul ar fi atât de mare, ci pentru că atât a vorbit indianul. Drumul ca atare s-ar fi putut străbate în cinci minute.

Turiştii români care cunosc cetatea ţărănească de la Râşnov, îşi pot face o idee asupra dimensiunii satului, amplificând puţin suprafaţa cetăţii. Mai sunt şi alte deosebiri. Multe.

În primul rând praful. Nu pare important până când nu-l cunoşti, dar este. Este incredibil de unde poate să apară atâta praf, iar vântul puternic ţi-l bagă nu numai în nas şi în ochi, dar şi în chiloţi. Nu e de râs! Vântul şi praful sunt două fenomene a căror amploare noi, românii, n-o cunoaştem prea bine, din fericire.

Nu ştiu dacă americanii au un alt cuvânt decât adobe pentru stilul arhitectonic al acestor construcţii. Seamănă mult pe dinafară cu cele din oraşe dar sunt radical diferite pe dinăuntru. Aici cuvântul primitiv ar fi mai potrivit. Originalitatea este totuşi pe dinafară.

Clădirile sunt, surprinzător dar explicabil datorită spaţiului limitat, cu două sau mai multe nivele. Accesul la etaj se face prin scări exterioare, ceea ce lasă impresia unui şantier de construcţii cu schele. Alte scări, probabil cele tradiţionale, sunt modelate din pământ, pentru că lemnul trebuie adus de la distanţă foarte mare.

Vorbind despre lemn, indianul povestea că biserica, construită din ordinul spaniolilor a folosit bârne aduse cu braţele de la aproape o sută de kilometri distanţă. Condiţia ara ca lemnul să nu atingă pământul, pentru a fi astfel pângărit. Echipa care scăpa bârna era aspru pedepsită, iar bârna abandonată. O alta trebuia adusă în loc.

Indienii sunt catolici pentru că aşa au vrut spaniolii, dar ei şi-au păstrat intactă religia lor iniţială. Şi nu poate exista dovadă mai limpede că, dacă religia oficială poate fi impusă, credinţa nu. Ei îşi păstrează şi azi credinţa lor, parţial obiceiurile şi, uneori ceremoniile religioase. Scopul ceremonialelor religioase este dobândirea armoniei cu natura, pentru că armonia cu natura este esenţa credinţei lor.

Indianul a consumat mult timp vorbind despre atrocităţile comise de spanioli asupra indienilor. Nu mă îndoiesc de veridicitatea lor, dar nu pot să nu remarc lipsa oricărei aluzii la ceea ce le-au făcut americanii, în speţă englezii, irlandezii, etc. Aceştia nu I-au persecutat, ci I-au omorât. Si cum morţii nu vorbesc, nu avem poveşti despre ei.

În aparenţă, sudiştii din America, au fost mai blânzi pentru ca nu i-au masacrat pe băştinaşi. ci s-au amestecat cu ei. În realitate au fost mai parşivi. Au reintrodus sclavia, pe care Europa o abandonase de peste 1000 ani.

Biserica, în stil clasic pentru colonialismul spaniol din epocă, arată ca un monstru. Nu am văzut ceva mai urât în materie de arhitectură. În interior însă, m-a surprins prezenţa unui panou de icoane. Icoane şi nu tablouri. Să nu uităm că spaniolii erau catolici şi încă dintre cei mai habotnici. Ce-i drept, panoul era plasat în spatele altarului, şi nu în faţa lui, ca în bisericile ortodoxe, dar era un iconostas în toată puterea cuvântului şi, pentru ca mirarea mea să fie şi mai mare, cinci dintre sfinţii reprezentaţi erau îmbrăcaţi în cele mai clasice veşminte bizantine.

De asemeni, mormintele din cimitirul de lângă biserică au cruci, ceea ce nu este uzual pentru catolici.

(partea a V-a – Albuquerque) (partea a VII-a – Către Las Vegas)

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Istorie, Locuri, New Mexico și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s