Cristache Gheorghiu: Singur printre americani – Între LA şi Dallas

(articol scris de Cristache Gheorghiu şi postat pe blogul personal)

M-am hotărât ca drumul de întoarcere până la New York să-l parcurg cu autobuzele Greyhound, trecând prin Dallas. Pentru Dallas am două motive: în primul rând încă nu l-am vizitat şi apoi, fiind toamnă, prefer sudul pentru a prelungi puţin plăcerea zilelor călduroase de aici, înainte de lunga iarnă friguroasă din Braşov.

(Oare de ce ne rămân în minte numai titluri ca „Lunga vară fierbinte” sau „Iarba verde de acasă” şi nu ceva de genul „Lapoviţa noastră dragă” sau „Valsând pe poleiul şoselei”? Tendinţa oamenilor de evadare din realitate este evidentă dar n-ar fi mai bine să luăm lucrurile aşa cum sunt? Chiar şi religia este o fugă din realitate)

Cât despre drumul cu autobuzul, el rămâne cea mai bună soluţie pentru mine. Avionul este şi scump şi nefolositor; nu se face turism privind din avion. Cât despre tren, pe acesta l-am experimentat data trecută. Este extrem de obositor să stai trei zile pe aceeaşi canapea, oricât de confortabilă ar fi. Autobuzul, în schimb, are opriri dese în timpul cărora poţi să te mişti puţin, poţi conversa, pasagerii se schimbă des, uneori poţi chiar să vizitezi împrejurimile. Ca un argument în plus, în sud nu există posibilitatea călătoriei cu trenul.

În general, în Statele Unite trenul este extrem de puţin folosit, mai ales pentru transportul de persoane. Pentru mărfuri, şoselele excelente şi camioanele (tot excelente), care transportă marfa rapid şi direct, fără transbordări intermediare, fac aproape inutilă calea ferată. Ea, calea ferată, rămâne folositoare doar pentru distanţe lungi şi atunci când timpul nu este important, pentru că durata este mai mare.

În ceea ce priveşte transportul de persoane, trebuiesc făcute două observaţii importante. Prima este aceea că, împotriva aparenţelor, americanul obişnuit nu circulă pe distanţe mari aproape deloc. Pe distanţe mici în schimb, circulă extrem de mult, dar cu automobilul propriu. Cei foarte puţini obligaţi să circule pe distanţe mari, de regulă în interes de serviciu, o fac cu avionul, pentru că timpul este un factor important. Trenul rămâne astfel fără solicitanţi.

Îmi amintesc gara din Los Angeles, când am plecat data trecută; era aproape pustie. Atât de pustie, încât la început m-am întrebat dacă nu cumva am greşit locul. Atunci, călătoria s-a desfăşurat într-o atmosfera civilizată între Los Angeles şi Chicago, mai civilizată decât cu autobuzul, dar a devenit infectă între Chicago şi New York.

Despre această ultimă porţiune, pot spune că a fost cea mai neplăcută călătorie ce am efectuat-o vreodată în Statele Unite, cu singura consolare că peisajul de toamnă târzie era foarte frumos printre dealurile presărate cu reşedinţele luxoase ale „navetiştilor în limuzine”.

Altfel, trenul este un mijloc de transport civilizat. În afara vagoanelor uzuale, el mai are în plus un vagon de privit. Acesta este un vagon comun, oricine poate intra, deci locurile nu sunt rezervate anticipat. Are ferestre de la un capăt la celălalt şi scaune rabatabile, astfel că, în timpul zilei, peisajul poate fi admirat pe ambele laturi. În timpul nopţii, se transformă într-o sală de cinematograf; pe un televizor suficient de mare rulează continuu filme.

Taximetristul care m-a dus de la hotel la autogară era un sirian care ştia câte ceva despre România pentru că, atunci când fusese elev în Siria, a dat mâna cu Ceauşescu şi Tito, cu ocazia vizitelor oficiale ale acestora în ţara lui.

Deci, am plecat din Los Angeles. Suntem pe autostradă, iar direcţia este Dallas. Cred că este pentru prima dată când autobuzul pleacă la timp. De obicei întârzie măcar puţin, dacă nu mai mult. Pentru început sunt foarte puţini călători, mai exact 12, faţă de capacitatea maximă de 55 locuri a autobuzelor Greyhound.

Oraşul este variat; alternează cartiere de locuinţe modeste cu altele elegante, zone comerciale, industriale şi mai ales depozite. Peste tot, de-a lungul şoselelor, în localităţi şi în afara lor, se întâlnesc nenumărate depozite. S-ar putea afirma că Statele Unite este o ţară a depozitelor; a depozitelor şi a parcărilor. După o oră şi douăzeci şi cinci de minute de la plecare, apare prima suprafaţă de teren neconstruită.

În sfârşit, suntem în afara localităţii. Nu pentru mult timp şi nu complet. După o foarte mică porţiune de spaţii construite în alternanţă cu mici terenuri libere, inclusiv terenuri de golf, urmează Riverside, un oraş aproape lipit de Los Angeles.

La plecare era o uşoară pâclă care, cu timpul, s-a accentuat. După ieşirea din Riverside, ieşire relativă pentru că nu se ştie niciodată unde se termină o localitate şi începe o alta, deci după Riverside pâcla a început să se ridice. Ceea ce nu ştiu este dacă pâcla provine din motive atmosferice naturale, sau este stimulată de poluare, pentru că, depărtându-ne de ocean, poluarea este din ce în ce mai evidentă.

Între timp s-au urcat mai mulţi negri. Printre ei, unul are rol de bulibaşă. Îşi arogă funcţii organizatorice cu multă autoritate şi energie. Din fericire, după ce s-a asigurat că membrii trupei lui s-au aşezat bine pe scaune, el coboară.

Aici este uzuală expresia „ţară cu unul, două, sau patru anotimpuri”. California este considerată cu două anotimpuri, în timp ce statele din nord, Minnesota, Wisconsin, chiar New York, au patru anotimpuri. Mă gândesc că pentru Braşov ar trebui adoptată expresia de ţară cu trei anotimpuri: iarnă, primăvară şi toamnă.

Şi aici, ca în tot sudul, existenţa vegetaţiei indică o zonă rezidenţială. Explicaţia este simplă: ne aflăm în deşert. Rezistă numai vegetaţia bine întreţinută, doar stropită aproape zilnic poate rezista. Casele, cu cât sunt mai luxoase, cu atât se văd mai puţin pentru că sunt ascunse de vegetaţie. Eleganţa se etalează tocmai prin grija cu care se întreţine vegetaţia din jurul casei.

După mai bine de două ore de mers putem spune că am ieşit din aria construită şi intrăm printre munţi, Crestele lor sunt chiar golaşe, dar numai în aparenţă. Locul caselor este luat de mii de elice cocoţate pe stâlpi.

Sunt păduri după păduri de asemenea construcţii uşoare. Hotărât lucru, când americanii îşi propun să facă ceva, atunci îl fac, nu se încurcă. Transformarea energiei eoliene în energie electrică n-a fost aici o experienţă de laborator. Nu ştiu care este eficienţa ei economică dar realizarea este impresionantă prin dimensiunea ei. Dealuri întregi sunt acoperite de aceste elice şi cred că la asemenea proporţii investiţia este rentabilă.

Indio este o localitate. Aerul este uscat, şi arde. Sunt 90 de grade Fahrenheit, adică aproximativ 32 de grade Celsius, la ora 14 şi jumătate, în 13 Octombrie 1998. Şi 13 şi marţi.

Cu timpul, vegetaţia din deşert, aşa puţină cum e, începe să-ţi placă probabil tocmai pentru că puţină. Fiecare plantă are farmecul ei, iar atunci când afli una nouă, te bucuri ca de o mare descoperire.

Într-o parcare, dintr-un camion imens, în locul unui mascul feroce, aşa cum îmi imaginam că ar trebui să fie şoferul, a coborât o femeie de circa 30 de ani şi nu mai mult de 50 de kilograme. Tot ea s-a urcat şi a plecat singură, după ce a cumpărat un sandwich.

Apusul de soare este într-adevăr deosebit în deşert. Dacă există un voal de nori, ei capătă un contur din ce în ce mai pronunţat şi se colorează până aproape de roşu. Tot aerul capătă o nuanţă roz, în special în Arizona şi New Mexico, unde pământul este roşiatic.

Pentru „da” aproape fiecare limbă are expresia ei proprie: da, yes, oui, si, etc. „Nu”, sau cel puţin „n”, este în schimb universal.

Phoenix este capitala statului Arizona, cea pe care o traversasem prin nord, pe la Flagstaff, în drumul către Las Vegas. Zona e aridă dar oraşul cred că e drăguţ.

Din Phoenix autobuzul este aproape plin. Printre alţii, o negresă înaltă, de vreo 35-40 de ani, poartă şort, ceva între sutien şi tricou, ambele albe, pantofi eleganţi cu toc înalt şi subţire, iar în rest multă piele. Ce-i drept, este foarte apetisantă, dar arată ca o patroană de bordel, deşi cred că nu e. Altfel, e drăguţă şi amabilă.

In timpul opririlor mai lungi, pe care autobuzul le face cam la patru ore, toată lumea se repede la restaurantele McDonald’s. În parcarea în care mă aflu acum, pot vedea încă cinci restaurante, de diferite categorii şi se ghicesc altele nu departe.

Toata lumea ce a coborât din autobuz s-a repezit însă la McDonalds, fără să acorde nici cea mai mică atenţie celorlalte, deşi oferta este amplă şi, mai ales, diversă. De ce? Nu este nici cel mai bun, nici cel mai ieftin, ba chiar plictisitor cu acelaşi meniu cam prea limitat. Dar tocmai pentru că ştii exact ce găseşti şi cât costă, dacă nu ai timp sau chef să testezi altceva, apelezi la ceea ce este cunoscut dinainte. Iată cum uniformizarea, atât de plictisitoare şi hulită în general, poate fi avantajoasă.

Şi ea este avantajoasă nu numai pentru consumatori, dar mai ales pentru comercianţi. Succesul este verificat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu reţelele de motelurile Motel 6, Days Inn, etc. Nu mai vorbesc de reţeaua de autobuze Greyhound: toate autobuzele sunt la fel. Şoferii, mecanicii, în general oamenii sunt diferiţi, dar cu toţii se supun aceloraşi norme, astfel că sistemul, în ansamblul lui, funcţionează corelat. Libertatea este în detalii. Ansamblul este ordonat.

Dacă în tehnică, standardizarea vizează în special lucrurile mici, cum ar fi şuruburile care, prin asamblare, formează maşini complexe diferite, aici este invers. Oamenii sunt diferiţi, dar se încadrează într-un sistem unic de reguli. Din punctul de vedere al eficienţei, metoda este sigur avantajoasă. Din majoritatea celorlalte puncte de vedere, ea este dezavantajoasă.

Cheia succesului constă în păstrarea echilibrului. E o măsură în toate (Horaţiu), ştim asta de la greci, nu-i aşa, ceea ce aici înseamnă că standardizarea, uniformizarea, este şi ea bună dar cu măsură.

Faţă de americani, noi părem a nu fi auzit încă de aşa ceva. În afara tehnicienilor care cunosc noţiunea de standardizare dar o acceptă numai în tehnică, în societate normele ne irită. Justificări există, ca peste tot, dar, la o evaluare globală, tendinţa noastră generală de a nu ne supune normelor este doar o dovadă de subdezvoltare. A crede în naivităţile despre spiritul nostru poetic, sau inteligenţa tehnică românească în acţiune, ar însemna să ne ascundem după deget.

O concluzie a acestei idei pare curioasă la prima vedere. Se invocă deseori, ca deosebire fundamentală dintre comunism şi capitalism, existenţa, sau non-existenţa, economiei centralizate.

Împotriva faptului că noi am avut economie centralizată, normele nu au fost respectate, iar reţele de tipul McDonald‘s, Motel 6, Subway, etc., nu avem nici azi. Cauza probabilă a fost concepţia greşită din start, ceea a condus la reguli greşite, reguli ce nu puteau fi respectate pentru că sistemul, în ansamblul lui nu era funcţional.

Economia Statelor Unite nu este centralizată, dar au reţele centralizate ca McDonald‘s, Motel 6, Subway, etc. Şi-au construit deci reţele centralizate, dar cu măsură.

Am fost iniţial tentat să apreciez că americanii au păşit şi ei pe drumul „glorios” al comunismului. Chiar şi propaganda lor este jenant de asemănătoare cu cea sovietică din timpul lui Stalin. Dezvoltarea fără precedent al reţelelor de magazine şi servicii este nu numai o centralizare a economiei, dar ea îi elimină pe micii investitori. Toţi se plâng că nu pot face faţă concurenţei. Gândeam chiar că nici nu ştiu americanii cât de aproape sunt de comunism.

Există însă această deosebire esenţială: simţul măsurii. Până acum ei au depăşit cu bine din toate excesele prin care au trecut. Perioada McCarthy, numită şi cruciada anti comunistă, au depăşit-o demult, ca şi evitarea monopolurilor, prin legile anti-trust.

Se confirmă deci ideea că democraţia nu este atât un sistem, cât o stare de echilibru. Ea există atât timp cât sistemul este menţinut în echilibru. Americanii şi, în general, occidentul au ştiut să facă acest lucru, în timp ce ruşii, cu stilul lor caracteristic, au „călcat în străchini” din prima şi până în ultima clipă.

El Paso este la graniţa cu Mexicul. Nu am timp să-l vizitez acum, nici Mexicul şi nici El Paso. Data trecută am vizitat Mexicul preţ de o zi, în care am mers cu maşina aproape continuu. Am intrat prin Tijuana şi am parcurs un circuit în încercarea de a cuprinde cât mai mult.

Din nefericire pentru mexicani, vecinul mai bogat este mai repede o sursă de subdezvoltare decât una de bogăţie. În apropierea graniţei, aspectul Mexicului este jalnic, ceva între ladă de gunoi şi mahala. În mod evident, localnicii trăiesc de pe urma incursiunilor în statul vecin. Dar, cu cât distanţa faţă de frontieră este mai mare, aspectul se schimbă şi localnicii încep să aibă viaţa lor proprie.

Din fericire pentru ei, Mexicul este o ţară mare. Diferenţa de latitudinea între nordul şi sudul ţării este de 20 de grade, fată de 4 ale României, iar de la Tijuana la extrema sudică sunt aproximativ 3000 de kilometri. Mă întreb de aceea cum va arăta România ca vecină a Uniunii Europene.

Din excursia în Mexic îmi mai amintesc avertismentele cunoştinţelor mai experimentate privind alimentaţia. Cu toţii insistau să nu ne atingem de mâncarea din Mexic, dacă nu vrem să avem probleme digestive din cele mai serioase. Putem mânca aceleaşi mâncăruri, preparate tot de mexicani, dar în Statele Unite.

Personal, nu eram convins, ba chiar eram hotărât să testez arta culinară mexicană la ea acasă, dar efectiv nu am găsit un local care să-mi inspire suficientă încredere. S-a dovedit încă odată că sistemul de supraveghere sanitară este cel care menţine standardul civilizaţiei americane, cel puţin din punctul de vedere al alimentaţiei publice.

¤

Apropierea Mexicului îmi răscoleşte unele gânduri mai vechi despre cauzele evoluţiei atât de diferite dintre Statelor Unite şi Canada, pe de o parte şi America Latină, pe de altă parte. Nu pretind că deţin adevărul, încerc doar să găsesc explicaţii, fie şi numai pentru mine, şi mai ales pentru mine, pentru că nu argumentele politice mă pot convinge, ci explicaţiile psihologice, tocmai pentru că diferenţa profundă dintre nordul şi sudul de azi este o diferenţă de mentalitate.

Spania şi-a trimis armata şi misionarii catolici. Prea multă motivaţie nu puteau să aibă, pentru că ei înşişi erau doar supuşi ai regelui şi, ca orice funcţionar, erau mai mult sau mai puţin conştiincioşi. În ceea ce priveşte misiunea lor, aceasta era imorală din capul locului: au introdus sclavia, care fusese abolită în Europa de aproape 1000 de ani, şi propovăduiau religia Evului Mediu european în timp ce Europa însăşi se afla în plină Renaştere. Atunci când renunţau la rigorile impuse de guvernarea spaniolă, se amestecau cu localnicii, pentru că altă posibilitate nu aveau. Aşa se şi explică amestecul de rase de aici.

Cu mici excepţii, în America Latină aproape nimeni nu e complet alb, negru sau indian. Toţi sunt amestecaţi în proporţii diferite. Aceste ţări s-au eliberat numai atunci când Spania a devenit prea slabă pentru a-şi mai putea susţine imperiul colonial. Reformele economice ulterioare, acolo unde s-au făcut, au fost lente şi ineficiente, pentru că noii conducători nu aveau clasa intelectuală necesară, iar corupţia este întotdeauna mai puternică la cei săraci.

Anglia, pe lângă armată, a trimis în America şi foarte mulţi, să le zicem oameni liberi. Culmea ironiei este că majoritatea acestora erau recrutaţi din straturile cele mai de jos ale societăţii dar, odată ajunşi acolo, ei erau realmente liberi să facă ce vor pe cont propriu şi nu ca supuşi. Armata îi apăra doar.

Ei erau chiar îndemnaţi să-şi ia soarta în propriile lor mâini. Încet, încet, aceşti oameni independenţi au construit o ţară cu o mentalitate nouă, iar transformările politice şi economice ulterioare au fost realizate de intelectuali remarcabili, adepţi ai ideilor de libertate, şi nu de agitatori politici.

¤

Suntem mereu îndemnaţi să credem că democraţia s-a născut odată cu revoluţia franceză din 1789. Această idee este valabilă numai din punct de vedere literar, pentru că aşa sunt ei, francezii, foarte buni la vorbe. Ea a fost însă realizată mult mai devreme în Anglia, ca democraţie parlamentară, chiar dacă a menţinut formal monarhia, şi pe deplin împlinită în America. Talleyrand însuşi era uluit să constate că Statele Unite făcuseră demult ceea ce ei abia intenţionau şi au reuşit abea un secol mai târziu.

¤

El Paso este un oraş important pentru poziţia lui, cu o populaţie de circa jumătate de milion de oameni, şi o climă caldă şi uscată, deşi este situat la peste 1000 metri altitudine. Din drumul autobuzului nu se văd multe construcţii impunătoare, dar un soi de centru cultural nou, cu clădiri moderne, arată că este prosper.

O pereche de asiatici, tineri şi drăguţi, îmi atrag atenţia prin îmbrăcăminte dar mai ales prin limba, sau mai exact limbile pe care le folosesc. Într-o pauză i-am chestionat. Am aflat că el este fiul unui american în „vizită de lucru” prin Vietnam. La vârsta de cinci ani, tatăl său l-a adus în Statele Unite. Asta explică exagerările din ţinuta lui vestimentară, provenite tocmai din dorinţa de a se americaniza cât mai mult.

Soţia este din Hong Kong şi a cules-o mai târziu, când a avut el însuşi a călătorit în Asia ca turist. Ea aproape că nu ştie limba engleză. El, în schimb, în afară de vietnameză, mai vorbeşte Cambodgiana, Filipineza, Chineza şi altele. În conversaţia cu ea, fiecare vorbeşte propria-i limbă maternă, pe care celălalt o înţelege, dar în care se exprimă mai puţin corect.

După gustul meu, chinezeasca ei este mult mai melodioasă decât vietnameza lui. Surprinzătoare este calitatea foarte proastă a englezei lui, cu atât mai inexplicabilă cu cât el este vorbitor fluent al mai multor limbi. Este posibil ca venirea lui aici să fie de dată mai recentă decât cea afirmată de el.

De la El Paso suntem deja în Texas. Peisajul devine din ce în ce mai verde, pentru că ieşim din zona deşertului şi intrăm pe câmpiile fertile care fac faima Texas-ului tradiţional. Petrolul a venit mai târziu.

Odessa, o localitate şi ea, fără legătură cu Marea Neagră.

Middland. Este ora 1 şi 40. E cald, dar mai puţin decât era ieri la aceeaşi oră în Arizona.

Apar primele ogoare lucrate, deocamdată răzleţe. Deşertul lasă locul vegetaţiei şi pământului cultivabil, dacă nu încă pe deplin cultivat. Mai convingător decât vegetaţia este praful.

În deşert, pământul, atâta cât e, mai mult piatră sfărâmată, este bine fixat pe sol. Vântul nu-l mişcă. Aici, în schimb, la cea mai mică adiere, se stârnesc nori de praf. Trecerea vreunei maşini pe drumuri colaterale sau pe câmp este marcată de un nor de praf vizibil de la mare distanţă. Chiar acum, un turbion de praf, declanşat din senin, este purtat de vânt pe câmpul aproape perfect orizontal.

Din Los Angeles şi până acum, am schimbat patru şoferi, iar maşina a fost curăţată de două ori. Până la Dallas vom mai schimba cel puţin încă un şofer, poate doi, iar maşina va mai fi curăţată odată.

Există maşini care merg de la Los Angeles până la New York, deci aproape 5000 de kilometri, schimbând doar şoferii. Pe traseu fac doar mici pauze de o jumătate de oră sau o oră, în care se curăţă.

Ce înseamnă ideea că mă îndrept spre casă. Nu există nici un român în jurul meu şi nici n-am auzit cuvânt românesc de peste o lună dar acum, doar gândindu-mă că merg acasă, mi se pare că recunosc cuvinte româneşti în conversaţiile celor din jur, chiar şi într-ale asiaticilor.

Apropierea unui mare oraş se anunţă de departe. Oficial, Fort Worth este alt oraş, dar el este lipit de Dallas. Şi cu şi fără Fort Worth, Dallas este un oraş foarte mare. Grandoarea lui se impune de la distanţă şi de la primul contact.

Aici, sugestia mea către şofer de a mă duce la un motel modest de tip Motel 6 m-a costat, pentru că şoferul s-a dovedit a fi un negru nesimţit. M-a dus foarte departe, astfel că transportul a costat mai mult decât hotelul. A fost primul taximetrist care aştepta să ridic eu valizele din portbagajul maşinii.

Drumurile mă vor costa serios, şi timp şi bani, în tot timpul cât voi sta aici. Este de presupus că în centru hotelurile sunt scumpe, dar un taximetrist corect, ştie unde să le găsească şi cele ieftine. În Las Vegas şi Los Angeles am avut noroc din acest punct de vedere. În Dallas, nu.

DALLAS

Prima zi plină în Dallas s-a anunţat a fi rece şi cu vânt. A fost însă o alarmă falsă. Pe parcurs s-a încălzit chiar foarte tare. Centrul oraşului are mai multe clădiri mari, impunătoare, dar nu este nici el foarte mare.

Practic, numai New York are prin Manhattan un centru nu mare, ci imens. Celelalte oraşe, au în centru doar câteva clădiri înalte. Între acestea, Dallas poate fi considerat ca având un down-town relativ mare.

Caracteristica lui nu este însă dimensiunea ci originalitatea. Este chiar frumos. O frumuseţe din sticlă şi aluminiu. Greu de spus dacă ceea ce îmi place are o valoare estetică reală sau este doar efectul noutăţii, dar îmi place. Se vede că oraşul are o puternică forţă financiară.

Nimic din ce se vede cu ochi de turist nu este texan. Totul este doar modern. Originalitatea şi modernitatea dau frumuseţea Dallas-ului. Cum clădirile înalte nu pot fi fotografiate de aproape, sticla folosită aici pe scară mare îmi este de folos pentru că în ea se oglindesc clădirile vecine. Am făcut astfel mai multe fotografii vizând, în locul clădirii care mă interesa, imaginea ei oglindită în sticla clădirii de vizavi.

Cred că dintre toate oraşele americane văzute de mine, Dallas are cel mai modern centru, cu excepţia New York care este altceva. Avantajul Dallas-ului este faptul că au ştiut să folosească şi vegetaţia, nu numai betonul, sticla şi aluminiul.

Unul dintre cele mai ciudate lucruri ce mi s-a întâmplat aici a fost să beau o cafea foarte bună. Ciudăţenia constă în faptul că în Statele Unite cafeaua obişnuită este o zeamă lungă ce se bea ca apa, sau în loc de apă, uneori cu cana de 1/4 litru. Locul se numeşte Renaissance Town.

Cele mai frecventate restaurante sunt cele de tip „fast food” (denumirea e deja cunoscută în România, nu-i aşa?), adică McDonald’s, Subway, etc. Asta şi pentru că foarte multe persoane iau prânzul în oraş. În multe dintre aceste restaurante există anunţul „No loitering!”, ceea ce înseamnă nu zăbovi, cu alte cuvinte, dacă ai mâncat, lasă locul altuia. În restaurantele mai simandicoase anunţul lipseşte, dar obiceiul se păstrează. Pierdutul timpului prin cârciumi nu este încurajat nici măcar de către cârciumar.

O clădire deosebită este un soi de centru de afaceri şi are în jur câteva bazine cu apă, fântâni arteziene şi multă vegetaţie. Toate, oglindite în sticla construcţiei crează efecte inedite, foarte frumoase.

Şi aici, mare parte din activitate se desfăşoară în subteran, aşa că pe străzi nu e mare lucru de văzut. Lumea bună în nici un caz. Lumea vizibilă este aproape în exclusivitate de categoria a doua, inferioară chiar faţă de cea din Los Angeles, nu numai în privinţa aspectului, dar şi în privinţa comportamentului.

Mulţi negri, foarte mulţi chiar, siguri pe ei, arătând prin comportament că aici ei fac regula. Există chiar o oarecare asemănare cu oraşele României, asemănare unde proaspeţii orăşeni, insuficient adaptaţi, încearcă să impună regulile lor, în conformitate cu nivelul lor de înţelegere.

Peste tot se întâmplă aşa, atunci când noii veniţi constată că adaptarea e grea şi, în lipsa voinţei necesare, le este mai comod să facă frondă. Dacă un negru vrea să nu fie înţeles, introduce o silabă în plus între două silabe normale, un fel de „păsărească” pe care am utilizat-o şi noi în limba română, când eram copii. Mintea lor nici nu este departe de a unor copii.

La întoarcerea din centru către motel, pe autostrada cu cinci benzi pe fiecare sens, se merge extrem de încet, cu multe opriri, din cauza aglomeraţiei. Dallas este un oraş mare şi activ.

Sudul este în mod cert mai indisciplinat decât nordul. De la curăţenie şi până la corectitudine, totul este aici mai aproximativ. Cât despre şoferii de pe autobuze, aceştia sunt aproape ca în România: nu dau întotdeauna bilete şi, uneori chiar pasagerii, în loc să introducă banii în automat, ceea ce ar fi nu numai corect dar şi mai simplu, îi dau şoferului în mână, evident mai puţini decât taxa normală.

Taximetristul care m-a dus în prima zi de la autogară la motel, abia s-a mişcat să mă ajute să scot valizele din portbagajul maşinii; toţi ceilalţi nici nu mă lăsau să ating valizele şi erau chiar miraţi când eu mă ofeream să-I ajut. Aici însă, vorbesc repezit, nepoliticos şi deloc amabil.

Dacă chinezul de la recepţia hotelului din Los Angeles, după o ezitare, a telefonat totuşi la autogară, negresa de la motel nici nu s-a gândit. În schimb telefonul în motel este gratuit aşa că m-am descurcat prin forţe proprii.

Gratuitatea în acest caz este importantă pentru că dialogul cu robotul care răspunde la telefon este foarte lung şi, de aceea, costisitor. Există un şir de întrebări obligatorii, la care se răspunde prin numere de la 1 la 9 dar, pentru a afla numărul, fiecare întrebare este însoţită de toate răspunsurile posibile, pe care, vrei-nu-vrei trebuie să le asculţi, chiar şi atunci când ştii răspunsul.

După un şir de întrebări preliminare despre limbă şi natura problemei, când, în sfârşit ajungi la orarul maşinilor, trebuie să ai o hartă bună, pentru că direcţiile sunt indicate prin localităţi, unele mărunte sau locale.

Rute sunt multe, şirul întrebărilor este lung, pronunţia în dialect, astfel că procedeul trebuie reluat de la început de mai multe ori, până găseşti algoritmul corespunzător. Meritul gratuităţii este deci mare, dar el aparţine reţelei de moteluri şi nu recepţionerei acestuia din Dallas.

(partea a IX-a – Los Angeles) (partea a XI-a – Dallas-New York-Bucureşti)

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Arizona, Dallas, Impresii de călătorie, Istorie, Locuri, Los Angeles, Phoenix, Texas și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s