Mădălina Barbaiani: Pe pământ american (I)

(articol scris de Mădălina Barbaiani şi postat pe blogul personal)

Zborul cel lung deasupra Atlanticului
Si iata-ma intr-un Boeing 747-400! Avionul asta e cu 3+4+3 locuri pe rand. Locul meu e pe acelasi rand ca ieri, tot in dreptul aripii, numai ca, avionul fiind mult mai mare, azi am locul K29, ieri “numai” K19. Insa parca scaunele sunt mai inguste… Am primit o pereche de casti – nu din alea care se baga in urechi, o perna roz, o periuta de dinti si pasta de dinti, ochelari de dormit si o patura.

Langa mine, niste americani care se intorc dintr-o vizita in Londra, discuta despre dificultatile intampinate cu engleza britanica. Cica pronuntia e foarte structurata si suna un ca spaniola!

Am vazut doua filme: “Sex and the City” si “In Bruges”. Eu as mai fi stat in avion ca sa vad si alte filme. Am zburat “numai” 6 ore jumatate.

Ah! Am baut un vin alb californian, tip Chardonnay – care nu mi-a produs nici un efect alcoolic.

Pe pamant american
Am ajuns cu bine si la timp in America. Formalitatile de control viza, pasaport si bagaj au durat mai putin de o ora.

In aeroportul Newark de pe coasta de Est, toti angajatii sareau sa te ajute cu informatii. Relaxati, toti par ca le place meseria lor, indiferent ce fac. Practic nu a trebuit sa citesc nimic, as fi ajuns la terminalul de plecare catre Atlanta si daca eram analfabeta (dar nu surda). Tot felul de negri simpatici angajati sa te ajute.

La controlul pasaportului erau functionale vreo 30 de ghisee, asa ca mi-a venit randul repede. M-a intrebat daca nu stau cateva zile si in New-York unde e mult mai frumos decat California… Apoi urari de petrecere frumoasa cu prietenul meu.

La iesirea de dupa bagaje, un valet negru cu plete carliontate si imbracat in rosu ura la toata lumea bun venit in aeroport si indica directiile importante de urmat. Very customer oriented.

Un alt angajat m-a indreptat catre ghiseul de checkin de la AirTran, chiar daca mai aveam 4 ore de asteptat pentru Atlanta. “Du-te acum, nu te cara cu valiza dupa tine, si dupa aia poti sa te plimbi cat vrei”, a zis el razand. Nu poti sa stai linistit fara sa te intrebe cineva ceva.

La biroul de checkin am avut o surpriza placuta: nu numai ca mi-au acceptat valiza, dar m-au intrebat daca nu vreau sa plec cu avionul care pleaca intr-o ora. Asa ca mi-a schimbat ambele rezervari intr-o clipita!!! Un client fericit in plus pentru cateva clickuri.

Astfel ca ajung in San Francisco inainte de 9 seara, si nu la 12 noaptea, cum era initial. Nu rezervasem zborul asta pentru ca din mai multe surse am auzit si citit ca formalitatile de imigrare pot dura si 3 ore, insa nu in cazul aeroportului asta ori de data asta.

Ah, la decolare am observat mica insulita cu Statuia Libertatii. Si evident zgarie-norii.

Avionul e plin de negri inalti, genul rapper, cu sepci si lanturi. Unul seamana foarte bine cu Will Smith, poate de aia stewardesa a fost asa vorbareata cu el. Glumesc, insa ea le-a explicat clar baietilor responsabilitatile pe care le au ca ocupanti ai randurilor de EXIT. Inca o chestie americana practica pe care nu am observat-o in Europa, unde contactul cu pasagerii e mai mult formal decat personal.

Aeroportul Atlanta
Am ajuns tot cu un Boeing, 717-200 de data asta. Combinatie 2+3, ca sa fiu consecventa cu insemnarile anterioare.

In aeroportul asta e altfel: nimeni nu te intreaba nimic, probabil pentru ca e frecventat mai mult de americani decat de turisti aiuriti, ca la New York. Cam totul e tradus in spaniola aici – chiar si cuvantul Gate sau Exit. Am auzit des spaniola in jurul meu, insa vorbitorii nu sunt indieni bruneti, ci chiar blonzi si pronunta cuvintele foarte rar – poate e vorba de accentul georgian.

Multe restaurante, eu am mancat prea bine la BA, asa ca am incercat o Cola sa vad cum e. Fada. Cica bautura asta a fost inventata in Atlanta.

Multi cu IPhone-uri si Blackberry-uri. Chiar si mister Will Smith din postul anterior avea unul – alb cu abtibilduri pe el.

Am incercat sa-mi bag laptopul in priza, dar distanta dintre gaurele e mult mai mica, asa ca imi va trebui un adaptor. Un tip sau tipa – nu mi-am dat seama ce e – s-a ingrijorat cu voce tare, si atunci am profitat de ocazie sa il (o) rog sa trimit un email lui Andi cum ca ajung mai devreme. A fost foarte amabil, ca si prietena lui – ea sigur e femeie.

Tipul arata asa: are parul lung si roz, proaspat pieptanat si impletit de prietena sa, barba nerasa, voce groasa, unghii facute, grasime feminina cu prisosinta, atitudine feminina. Se tot vaicarea la pieptanat, de aia tind sa cred ca e barbat. Au fost la o mare conventie in Atlanta (eu am inteles SciFi!) si m-au intrebat daca si eu vin de acolo. Parca eu arat ca ei!

Credeam ca greul a trecut, dar acum imi dau seama ca ma asteapta un zbor de 5 ore pana pe coasta de vest, si 3 ore decalaj fus orar. Noroc ca am ce sa citesc. Am cumparat o carte cu experimente bizare si una de Jeffrey Archer. Ziua asta e clar cea mai lunga din viata mea.

In Bucuresti e deja maine, Beijingul e exact pe partea cealalta a pamantului, cel putin dpdv al fusului orar, din Londra am plecat spre aeroport la 4 dimineata ora locala, adica 18 ore in urma, si mai am inca 7 ore pana ajung in aeroportul San Francisco cand probabil nici nu va fi inca intuneric complet! Tot merg catre vest, si intrec soarele. Lasa, soare, ca ma intreci tu si atunci o sa ma culc. In sfarsit.

Ca o gluma as putea sa pun urmatoarea intrebare: La ce ora am scris postul asta?

Zborul Atlanta – San Francisco
Pasagerii catre San Francisco sunt cu totul altfel decat cei de la New York. Nu mai vad negri de tip rapper, de pilda. Ultimul Boeing (al 4-lea) care imi incununeaza calatoria. De data asta unul clasic: Boeing 737-700/800, combinatie 3+3.

Am ajuns cu bine in SF. Misiune indeplinita. Pe curand.

Yosemite
Ziua 1. Dupa un somn excelent (al meu), ne-am sculat dis-de-dimineata la 6 si am pornit catre parcul national Yosemite. Nu-mi vine sa cred ca nu am probleme de jet lag, cel putin nu acum.

Drum lung de 6 ore pana in Glacier Point, un punct panoramic de unde se pot admira munti granitosi, duri, netezi ca niste dune de nisip, si mai ales “Half Dome” – o stanca care pare sparta in doua, dar de vina sunt ghetarii, nu a existat niciodata cealalta jumatate. Acolo ne intalnim cu Cristina si Catalin.

Coboram in vale (cu masina) unde facem un mic tur de o ora. Totul e pavat si asfaltat si multe zone sunt accesibile de carute cu rotile. Vizitam si um mini-muzeu al satului indian, in muzeu al parcului, trecem pe langa niste cascade care toamna sunt secate, dar abruptul stancilor iti taie respiratia.

Am urmat freeway 140 – o autostrada care ne-a dus pana la aproape 10000 picioare altitudine, adica peste 3000m! Din cauza latitudinii joase era multa vegetatie, chiar si un fel de pajisti, iar soseaua fiind lina nu realizam cat de sus urcasem incetul cu incetul.

Acolo erau multe veverite care nu se tem de oameni, precum si caprioare domesticite. Am vazut din masina si un cerb salbatic cu coarne imense.

Pe seara am cinat intr-un diner, unde niste hispanici foarte simpatici (te fac sa razi cand comanzi) m-au servit cu o friptura de vaca, dupa si garnitura.

Pe la 9 plecam si dupa alte multe ore de condus ajungem dupa miezul noptii in orasul Fresno, la un motel numit La Quinta, cu camere imense, 2 paturi duble, internet gratis si bineinteles receptionist foarte amabil. Am adormit imediat secerati de oboseala.

Parcul cu Sequoia si Valea Mortii
Ziua a 2-a. Dupa un mic dejun in La Quinta, plecam din nou la drum, tot catre est. Ajungem in alt parc (rezervatie naturala) de data asta, unul cu multi arbori sequoia – din aia uriasi, umflati la baza si foarte inalti si batrani.

Si in parcul asta exista multe poteci asfaltate ascesibile tuturor care sunt ori mici tururi de 1 ora maximum ori duc la diferite obiective in parc.

Am vazut copacul Sherman, cel mai mare copac din lume dpdv al volumului, precum si un tunel facut intr-un sequoia culcat la pamant prin care strada continua si prin care se poate conduce masina.

Erau acolo un numar impresionant de uriasi, dar si de brazi foarte inalti la randul lor. Cica sequoia are nevoie de incendii pentru supravietuire, ce copac diabolic! Am vazut si un pui de urs negru care a traversat strada in diagonala in fata masinii noastra.

Am mancat la un alt diner – Danny’s – unde poti manca mic dejun la orice ora din zi, iar dinner (adica masa principala aici) intre 10 dimineata si 11 seara. La latitudinea de 35 de grade de aici, era frumoasa temperatura de 102 grade F, adica aproape 39 de grade Celsius.

Am ocolit apoi Sierra Nevada (care include parcul cu uriasii) ca sa traversam Valea Mortii. Munti stancosi, cheli, uneori ca niste dune de nisip, alteori ca niste gramezi de bolovani imensi gata sa cada in capul tau, canioane stranse, rauri si lacul Isabella – pe langa astea am trecut in mare viteza.

Am ajuns in Valea Mortii abia pe intuneric. 40 de grade la ora 10 noaptea, Death Valley e unul dintre cele mai fierbinti locuri de pe planeta.

Am gasit un cer plin de stele, mai multe decat oricand in viata mea, pana si Calea Lactee se vedea clar. Asta din cauza ca aerul e foarte cald, e foarte intuneric si nu exista poluare. Stelele incepeau din dreptul privirii, de mai de jos. E o ocazie unica sa vezi o panorama de 360 de grade cu stele atat de “dese”.

Special pentru acest parc e faptul ca mijlocul vaii se afla cu mult sub nivelul marii. E interesant ca acolo se afla cel mai jos punct din SUA, iar in parcul vecin de la vest – punctul cel mai inalt din SUA minus Haway si Alaska, muntele Whitney de 4000 m si ceva.

De pilda, lacul cu apa sarata (Badwaters) se afla la 86 metri sub nivelul marii. E de fapt o suprafata de sare cu putina apa pe acolo. Putea ca un lac normal totusi. Numai niste melci caracteristici vaii si niste insecte care sa faca valea sa para si mai “imbietoare”. Sarea cristalizata nu imi parea prea potrivita pentru muraturi insa. Recomand cu caldura zona! Nu uitati sa va luati apa cu voi cand mergeti.

Vegetatie de desert – plante cu frunze care reflecta lumina solara, vantul fierbinte, aerul extrem de uscat, dunele de nisip, lipsa apei potabile fac ca valea sa isi merite pe deplin numele. Nici macar radio nu se prinde acolo. In Yosemite tot se mai prinde.

Cum am iesit din vale, cum temperatura a scazut de la 40 la 27, apoi 24 grade Celsius. Asta pentru ca e noapte. Un oras fierbinte si “cuminte” se desfasoara luminos in fata noastra: Las Vegas!!!

Las Vegas si Grand Canyon
Ajungem seara tarziu in Las Vegas, la timp ca sa ne facem o idee despre Strip, partea cea mai importanta si mai vie a orasului. Naucitoare!!!

Hotelul nostru se afla in partea de langa Street Fermont – cu cazinouri datand din anii ’40. Intrarea in hoteluri se face intotdeauna prin cazinoul hotelului care era imens. Camera noastra era la etajul 10 in in partea de sud a hotelului (era pe puncte cardinale), iar liftul urca foarte repede acolo.

Catalin m-a invatat sa joc un dolar la slot machines cu miza de 1 cent si sa beau bere mexicana Coronita pe gratis cu bacsis de 1 dolar. Dupa vreo o ora mi s-a terminat dolarul.

Ziua a 3-a. La ora 8 dimineata suntem deja in masina si ne indreptam tot spre est, tot spre est. Lasam in urma dealurile violete ale Las Vegasului si facem un popas la barajul Hoover Dam pe raul Colorado, un baraj absolut impresionant care a fost odata cel mai mare din lume. Odata cu el am trecut din statul Nevada in statul Arizona, catre Grand Canyon.

Dam drumul la aerul conditionat, si intaintam catre faimoasa si pitoreasca autostrada istorica “Route 66″.

Peisaje cu munti mai mult sau mai putin cheli la orizont, tufisuri, pamant rosu, cateva flori ale soarelui, formatiuni ciudate de de roci (unele arata ca niste ciuperci, altele formeaza cetatui in varf de munte), ranch-uri, intinderi nesfarsite de proprietati cu cate un steag american atarnat langa vreo masina de teren, cai – din astia am intalnit peste tot in drumul nostru. Am intalnit si cativa biciclisti pe drum (cica e visul biciclistilor sa mearga pe acolo), niste nebuni de fapt in soarele ala arzator.

Inainte de a schimba directia catre nord, spre canion, am luat pranzul intr-un restaurant decorat in spiritul Route 66 aflat langa o inchisoare din secolul XIX, cu o caruta pentru transportat detinutii, si niste case vechi.

Am primit din nou niste portii imense (ca peste tot in America unde se prefera marimea mare sau foarte mare) cu carne si sosuri grele. Bauturile racoritoare se serveau in borcan! Evident mare, mai mare decat un borcan de dulceata. Aveau bai pentru cowboys si pentru cowgirls. Un afis semnala, in gluma probabil, ca Seligman e locul de nastere a rutei 66.

Ajungem cu bine si viteza la Grand Canyon, si vizitam partea sudica lui. O minunatie geologica, multe straturi de roci, destul de orizontale, sapate de raul Colorado ni se desfasoara in jos.

De fapt autostrada e construita e un platou aflat la mai mult de 2000m altitudine, iar canionul e sapat pana jos, astfel incat putem sa vedem tot felul de tipuri si culori de roci. Umbrele create de ele genereaza niste peisaje bizare

Am vazut, pentru prima oara pentru mine, condori in salbaticie (si anume 3). Mancau saracii si ei, nu i-am vazut zburand. Un ranger (din astia gasesti in toate parcurile nationale) explica cum ca sunt monitorizati cu GPS – transmit mesaj in fiecare ora si asa pot fi localizati si salvati daca au probleme. Erau multi vulturi care dadeau roate pentru a vana vreu animalut ratacit prin canion.

Ultimul punct cel mai interesant a fost apusul soarelului in canion, foarte rosu si romantic. De fapt noi l-am pierdut (eu nici nu stiam ca se planuise asta si am fost total surprinsa ca de fapt prietenii mei se grabeau sa vada apusul si nu catre casa aflat la mai mult de 7 ore de condus).

Acolo se afla si un turn de observatie. Am intalnit si un grup de romani fericiti. Chiar ma gandeam putin inainte ca probabil nu o sa intalnesc romani si aici, dar uite ca am intalnit.

Animalele de langa locurile populate cu turisti nu se speriau deloc de oameni, asa ca locul arata un pic ca o gradina zoologica. Erau niste caprioare care mancau chiar langa linia ferata, nepasandu-le de nici un zgomot. Nici veveritele nu aveau treaba: era una care manca o nuca si m-am apropiat la 1 metru de ea sa o pozez. De fapt eram vreo 4 fotografi care o pozau, iar cineva a zis: “Uite, avem Grand Canyon langa noi, dar oamenii se strang in jurul unei veverite!”

Satisfacuti si fericiti plecam catre urmatoarea destinatie, tot spre est. Andi e super obosit de la condus, si pe buna dreptate.

Cand ajungem in statul New Mexico, dam ceasul cu o ora inainte, asa ca ora 11.13 a devenit ora 12.13 – inca o ora pierduta pentru noi de fapt.

Ne suprinde o mare agitatie inainte de a intra in primul oras din New Mexico, un carnat kilometric de masini parcate pe marginea drumului, corturi amplasate printre masini, oameni care umbalu printre masinile care circulau pe drum si apoi un parc de distractii. Era vorba de Navajo Indian Fair – un fel de fiesta indiana. De fapt noi strabatusem rezervatia indiana Navajo.

Dupa inca vreo 70 de mile facem un popas de mancare si odihna, unde ma suprinde ca e foarte frig – eram intr-o zona muntoasa. La un moment dat erau numai 8 grade!

Intram intr-un Denny’s unde suntem serviti cu un refillable Coca-Cola, cu multa gheata ca peste tot in America, indiferent de temperatura de afara. Am comandat un hamburger si am primit un adevarat turn si 1 kil de cartofi prajiti pe langa! Am crezut ca imi vine rau, mie nici nu prea imi era foame la ora aia tarzie. Clientii din jur arata toti asemanator – cu ochi migdalati, fete mari si rotunde, bruneti si mai grasi decat oriunde inainte.

Ne cazam in Albuquerque la motelul Quinta Inn – unde avem un pat King Size in care cadem ca secerati de oboseala. Pe curand.

Din Albuquerque in Denver

Ziua a 4-a. Lasam in urma Albuquerque si inaintam spre nord catre Denver, trecand prin multe orasele cu iz spaniol din New Mexico. De fapt toate localitatile din zona aveau aproape in exclusivitate nume spaniole, cel mai celebru fiind Santa Fe.

Cladiri albe mici si inghesuite, cu reclame direct vopsite pe ele cu litere mari, strazi inguste, decoratii cu flori si animale pe zidurile care prezinta orasul in care intram – statul isi merita pe deplin numele – eu m-am simtit ca in Spania, ca in Mexic n-am fost.

In fiecare stat anunturile de pe autostrada au ceva particular, de pilda in NM era “Report drunk drivers”. “Welcome to colorful Colorado” ne anunta ca am intrat in urmatorul stat la nord.

Inaintam catre zone din ce in ce mai putin populate, mai salbatice si mai friguroase, si strabatem o portiune din Rocky Mountains. Cea mai mare parte din drum am facut-o la o altitudine mai mare de 2000 m, desi parea ca mergem intr-o campie.

De exemplu, am trecut prin orasul Fairplay se afla la mai sus de 3000 metri. De cateva ori in zilele precedente din calatoria noastra am ajuns la astfel de inaltimi, fara macar sa simtim ca urcam semnificativ. La ora 7 seara numai 12 grade.

Orasul Denver nu e exceptional de interesant, vedem cativa zgarie-nori, un stadion mare, roller-coastere. Desi ca latitudine Denver nu se afla prea sus (nici macar 40N), acum e deosebit de frig, probabil din cauza ca altitudinii.

Mount Rushmore, South Dakota
Ziua a 5-a. Pa, Denver, Colorado, astazi inaintam foarte mult spre nord. Obiectivul cel mai interesant al zilei va fi Mount Rushmore, South Dakota, adica muntele acela cu 4 presedinti.

“State law: Remove accidents from traffic” ne apare de cateva ori pe sosea. Fiecare stat cu legea lui.

Vegetatia incepe sa se schimbe – tufisurile aride dispar, avem acum mai multa iarba si paduri. Intram in statul Wyoming, strabatem o frumoasa prerie la 5000 picioare altitudine pana in Nebraska si dupa.

Lusk e penultimul orasel din Wyoming la est si are in majoritate din case de lemn cu terasa, iar ultimul oras se numeste “Van Tasell” si are 18 locuitori.

In Nebraska am vazut nenumarate trenuri de marfa, toate cu locomotive colorate frumos, si cu inscriptii de Union Pacific sau Southern Pacific. Cele mai lungi trenuri pe care le-am vazut in viata mea, aveau in jur de 140 de vagoane (am numarat la unul). De fapt in America am observat ca totul e mare, lung sau mult: masini, camioane, trenuri, sosele, mancare.

Orasele devin din ce in ce mai rare, suntem in “the middle of nowhere”. Ne indepartam foarte mult de punctul de plecare, astfel ca in benzinarii oamenii se minuneaza cand vad o masina cu numar de California.

La ultimul oras din Nebraska, un om din South Dakota ne-a intrebat pe un ton super mirat ca ce cautam pe acolo. Am zis ca pentru vacanta si el a spus ca in zona nu e nici un oras, iar ei trebuie sa faca shopping in alt stat. Asa mi-am dat seama ca South Dakota e si mai slab populat.

Pe aici e foarte normal ca oamenii sa intre in vorba cu tine la benzinarii sau parcari. Intr-o alta zi am fost numiti “foreigners” din acelasi motiv. Incepe sa devina amuzant, sa vedem maine cum va fi.

Statul destinatiei noastre e South Dakota. Aici devine foarte frig. Numai 6 grade Celsius la 4 dupa amiaza!

Trecem prin parcuri nationale foarte pitoresti, cu suisuri si coborasuri, muntii se strang langa sosea.

Cel mai mult mi-a placut ca am vazut multi buffalo salbatici (bizoni) negrii la culoare! Un anunt zicea ca cica sunt periculosi, pareau fiorosi oricum. Ne-am oprit si am pozat o gramada, iar pe unul chiar de aproape pentru ca pastea calm pe marginea drumului.”Crazy horses filmed in this area” citim pe o pancarta aflata pe marginea drumului aflata aproape de Mount Rushmore.

Incepe sa ploua, iar eu imi scot hainele de iarna. Brrr… e frig pe aici! Cei 4 presedinti ne asteptau linistiti in stanca. Destul de multi turisti pe acolo. Noi am facut un mic traseu in jur (evident amenajat) ca sa vedem mai multe unghiuri.

La plecare catre Rapid City unde ne-am cazat, am vazut un set de 4 caprioare care treceau strada. Nici nu m-am mai mirat, pentru ca in ultimele zile am tot vazut animale salbatice, inclusiv un pui de urs negru. O veverita roscata alerga printre picioarele oamenilor. Mie mi se pare uimitor cum animalele astea nu se sperie de oameni sau de masini.

Yellowstone National Park si sosirea in California
Peripetiile noastre se incheie si ele la un moment dat. Insa frumos.

Ultimele 2 zile le-am petrecut prin statele Wyoming (unde am vazut o arena de rodeo), Idaho, Montana si Utah in preajma si in parcul Yellowstone.

Parcul asta se afla intr-o caldare vulcanica si e traversat de cateva sosele plate, desi aflate la altitudine mai mare de 2000m. Numele de piatra galbena se datoreaza numeroaselor depozite sulfuroase.

Parcul asta m-a impresionat cel mai mult dintre toate: are multe cascade, rauri, un lac imens, canioane superbe – galbene evident, tot felul de formatiuni ciudate de roci, dar mai ales si mai ales gheizerele aburinde care se intrevad la tot pasul. La inceput credeam ca a luat foc padurea, dar imediat iti dai seama despre ce e vorba cand simti mirosul de oua stricate…

Izvoare si cascade fierbinti, lacuri de acid sulfuric, unele de culoarea smaraldului, noroaie rosii clocotinde, ori numai fumarole, sau combinatii – e de ajuns?

A, am vazut un gheizer – cica cel mai renumite din lume – numit “Old Faithful”, care erupe din cand in cand. Ora si minutul urmatoarei eruptii se pot calcula imediat dupa ce o eruptie a avut loc. Eruptiile au loc intre 40 si 126 de minute. Noi am avut noroc sa aparem in preajam exact cu 20 de minute inainte de o eruptie, asa ca am ocupat loc pe bancile asezate circular in jurul bulbucosului gata sa erupa. Am vizitat si niste terase parca pictate de extraterestri.

Cica parcul are peste 100 de gheizere. Evident ca si in parcul asta poti umbla numai pe spatii special amenajate, delimitate uneori si cu balustrade.

Oamenii procedeaza in felul urmator: conduc masina pana intr-un punct de interes marcat pe harta, apoi parcheaza – intotdeauna se gasesc locuri de parcare, apoi incep o mica excursie de o mila – doua.

Multe dintre spatii sunt accesibile cu scaune cu rotile – aici exista o obsesie pentru asa ceva. Daca exista cateva trepte pe traseu, sunt marcate pe hartile de la fata locului, si suntem preveniti ca urcusul poate sa devina greu! Oricum, asta e o posibilitate minunata de a vedea multe chestii interesante fara sa risti sa cazi in vreo groapa fierbinte – pamantul e foarte subtire, si oricand se pot crea noi gheizere prin crusta, mai ales la cutremure.

Activitatea fierbinte se datoreaza faptului ca parcul se afla la intersectia a doua placi tectonice (“continental divide”). Limita placilor tectonice e marcata pe harta.

In parcul asta, ca si in celelalte, se organizeaza excursii scurte de catre rangerii locali. Am vazut muuulte animale in parc: un urs negru imens alergand in padure, multi cerbi si caprioare, un coiot si renumitii bizoni. Nu mai vorbesc de veverite. corbi s.a.m.d.  Veveritele, ca si caprioarele nu se sperie de oameni si se comporta aproape ca niste animale domestice. Si in Yosemite era la fel. Nu imi explic de ce se intampla asta.

Am petrecut ultimele doua nopti in Idaho Falls (Idaho) si in Salt Lake City (Utah). Zona dintre ele e in intregime pitoreasca.

Am traversat din nou zone la altitudine mare, inclusiv o padure (Big Horn National Forest) unde erau 4 grade Celsius la ora pranzului si multa zapada, mai ales in varf – la peste 2500m. Salt Lake City e un oras imens care se afla langa un lac sarat imens.

Mi s-a parut interesant desertul sarat aflat in estul orasului – o intindere imensa de pamant acoperita cu sare care pare zapada.

Drumul de intors catre California a durat vreo 10 ore fara a pune la socoteala pauzele de masa.

Am mancat si la un Pizza Hut, aflat in mijlocul unei zone nepopulate, iar chelnerita ne-a oferit un meniu pentru doi la pret de unul. Ca cica oricum se pierd ca nu au clienti suficienti. Restaurantul era o afacere de familie.

Chelnerita ne-a intrebat de unde suntem, mie mi-a zis ca cica ii place accentul meu (desi nu spusesem mai nimic) si m-a intrebat de unde sunt. A zis apoi pe un ton extrem de suprins: “Wow! Romania! I can’t wait to tell my son!”

Apropierea de California a insemnat apropierea de civilizatie, de nivelul marii si de caldura. Am trecut printr-un punct de inspectie agricola. Nu am uitat terenurile imense aride, muntii si padurile, ranchurile, fermele, caii, vacile – multe vaci mai au aici!

Cateva note de pe drumul de intoarcere: Intrarea in Nevada (ultimul stat inainte de California) a insemnat si intrarea in lumea cazinourilor. Tot in Nevada am trecut pe langa o inchisoare – imensa si ea – in preajma careia erau indicatoare cu “Autostopul interzis” (“Prison area, hitchhiking prohibitted”).

Prin Sierra Nevada indicatoare cu “Amenda 1000 dolari pentru abandonul animalelor”, cam peste tot indicatoare cu “Murdarirea autostradei interzisa, amenda 2000 dolari (sau 1000, sau 750)”. Pe autostrazile din Utah indicatoare cu “Soferi obositi, exit in 3 mile”, apoi doua, samd (“Drowsy drivers exit in 3 miles”).

In California era o zona unde camioanele puteau trage pe dreapta ca sa isi verifice franele, si chiar o faceau. Zona se afla inaintea unei pante ascendente. Apoi, din panta respectiva ieseau din loc in loc niste fasii (“runaway track ramp”) cu piatra grunjoasa special facute pentru a camionele care au probleme cu frana.

Camioanele aici sunt imense – as zice cu 50% mai inalte si mai late decat cele europene. Pe langa asta sunt foarte puternice – zboara pe audostrada la aceeasi viteza cu masinile normale, si ce mi-a placut: sunt foarte curate (se vede ca soferii le iubesc) si colorate – rosii, albastre, etc. Cel mai nasol la ele e ca ocupa vreo 10 locuri de parcare.

(partea a II-a)

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Albuquerque, Arizona, Atlanta, Colorado, Denver, Georgia, Grand Canyon, Impresii de călătorie, Istorie, Las Vegas, Locuri, Los Angeles, Nevada, New Mexico, San Francisco, Yellowstone și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s