Mădălina Barbaiani: Pe pământ american (II)

(articol scris de Mădălina Barbaiani şi postat pe blogul personal)

Din Japonia in America
Am aterizat pe aeroportul Chicago O’Hare. Procesul de imigrare a durat de data asta si mai putin. M-au intrebat ce tip de viza am si am fost invitata la un ghiseu separat unde nu era nici o coada. Japonezii nu au nevoie de viza, asa ca eu eram probabil un caz izolat intre pasagerii cursei din Tokyo.

De data asta, ofiterul de imigrare a fost total opus negrului simpatic din Newark de acum 20 de zile. Un nene burtos, cu par alb si plictisit de vazut atatea fetse de-a cursul carierei, m-a chestionat vreo 10 minute in legatura cu ce caut in State, unde ma duc, la cine, de ce am intrare si pe 2 septembrie (asta i s-a parut cel mai ciudat), ce face prietenul meu in State, de cat timp e in State si pana cand sta, cate bagaje am (credeam ca asta e treaba vamei si controlului agricol), itinerariul zborului meu de intoarcere. etc.

Circumspect, a aplicat stampila de intrare si a capsat hartia cu data maxima de sedere. La sfarsit a bolborosit printre dinti un “Enjoy your stay”. Na, isi face meseria omul, dar eu evident ca m-am intimidat. Ma gandeam ce se intampla daca nu ma primeste in State – ma trimite pe gratis in Romania? Ori poate in Japonia inapoi? Am trecut de toate controalele fara nici un desfacut de bagaj, totul a fost rapid si perfect.

Doua chestii m-au amuzat / facut placere: unul ca am citit “Bine Ati Venit” in romaneste (alaturi de alte tari), iar al doilea ca la controlul agricol lucratorul care urca valiza pe banda rulanta m-a intrebat daca am MAMALIGA in bagaj! Ha, ha, ha! Un bulgar pe nume Petkov. Eu ii auzisem deja pe mai multi ca vorbeau in gura mare o limba slava, dar nu ma concentrasem sa ascult care anume. Oricum tipul mi-a zambit fericit si aproape ca a vrut sa ma imbratiseze  prieteneste, de parca vazuse un compatriot de al lui! Probabil ca aici noi suntem la fel.

M-am teleportat catre terminalul de plecare cu trenul de conexiune, nimic special de reportat. Lumea insa nu e nici pe departe la fel de amabila ca in aeroportul Newark. Sa fie oare criza financiara de vina?

23 septembrie, din nou in California
Ultimul segment al calatoriei Chicago – San Francisco l-am parcurs impreuna cu Andi.

Saracul a facut efortul sa ne sincronizam (biletul meu de Japonia a fost cumparat cu milele lui, adica nu a platit bani si cum numai unele zboruri erau disponibile, nu am reusit sa zburam toate segmentele impreuna). Asa ca Andi a calatorit din Tokyo in Los Angeles si de acolo inapoi spre est catre Chicago, ca sa ma intalneasca pe mine.

Punctul pozitiv a fost ca a putut sa calatoreasca la clasa Business (ceea ce inseamna ca a avut mancare pe cursa interna, si nu din plastice, si a stat pe scun confortabil). Ei, el a incercat sa fac un upgrade pentru Business si pentru ultimul segment cu mine, dar i-au aprobat numai lui.

Andi e deja Platinum Member la American Airlines si are mai multe privilegii. Asa ca eu am stat la clasa Turist langa fostul lui loc, iar Andi la clasa Business, de unde ma tot vizita cu alunele, migdalele, si cina cu vin rosu pe care a primit-o el la clasa lui din fata. Hi, hi. hi.

Era mort de oboseala ca zburase mult mai multe ore decat mine. Se amuza (mai mult sau mai putin) lumea din jur de la turisti ca eu mancam cina calda. Ha, ha, ha. Mai mult am dormit oricum.

Zborul asta a fost unul din cele mai spectaculoase pentru mine: Chicago vazut noaptea de sus e un spectacol de caroiaje luminate, iar San Francisco e o minune! Am zburat deasupra faimoaselor lui poduri. Profund impresionata.

Aterizam in racorosul San Francisco. Din pacate pilotul ne anunta ca trebuie sa mai stam vreo 20 de minute in avion, ca poarta alocata avionului era ocupata. In fine, pana la urma reusim sa prindem ultimul tren BART catre Berkeley. Am tras o fuga, nu gluma. Dar cu Andi eu am in general noroc.

24 – 26 septembrie, San Francisco
Trei zile pentru mine in San Francisco. Evident ca schimbarea brusca a fusului orar in dezavantajul meu nu m-a ajutat deloc sa ma trezesc prea devreme.

In fine, dupa o poveste financiara incurcata (dar si de criza financiara) cu Andre, proprietarul apartamentului unde a locuit Andi, plecam din casa la cateva banci din Berkeley si Oakland. Dar sa nu intru in detalii din astea. O sa povestesc pe scurt ce am facut si vazut in San Francisco.

A, inainte de a pleca in Japonia, Andi mi-a facut o plimbare de prezentare cu masina, facand un drum pitoresc numit “49-miles drive”, ajungand chiar si pe Twin Peaks, doua dealuri de vreo 200m de unde se poate vedea o panorama splendida atunci cand nu e ceata. La noi a fost o ceata foarte deasa, dar tot am zarit ceva pe ici pe colo. Am mers si pe Lombard Street, strada aia celebra care merge in zig-zag.

Intai si intai, in prima seara am fost cu Andi la un meci de baseball intre Rockies (din Colorado) si Giants (San Francisco). Cu ocazia asta am invatat regulile jocului si mi-am amintit ce am mai vazut prin filme.

Mie cel mai interesant mi s-a parut panoul publicitar cu informatii despre jucatori si joc, concursuri printre spectatori, mai ales copii, gingle-uri si diferite reclame. Altfel jocul ar fi fost mult prea monoton. Totul facut sa te atraga si sa te distreze.

Am observat ca venisera mai mult familii cu copii (fani si ei), se pare ca asta e o distractie de familie la ei. Din pacate Giants au pierdut la greu astfel incat lumea incepuse sa plece. Noi am stat la cea mai inalta tribuna, iar de pe culoare se puteau observa podul Bay Bridge, palmieri, portul de iahturi. Pe timp de noapte, bineinteles.

Ziua urmatoare m-am plimbat prin parcul Golden Gate unde am vizitat gradina japoneza cu pagode, bude, laculete si raulete, dar si parcul propriu zis – care e superb. De acolo am luat autobuzul catre nord pana la inceputul Golden Gate Bridge, adica podul Portii de Aur, fosta poarta de intrare a cautatorilor de aur.

Cica demult de tot, cuceritorii spanioli nici nu erau interesati sa intre in zona golfului San Francisco, atat era de cetos si neprimitor. Adevarul e ca ceata se asterne zi de vara pana-n seara peste San Francisco. Fiind sfarsit de septembrie, exista si zile cand podul se poate zari cu adevarat. Am avut si eu o zi din asta norocoasa, superba, cu soare si numai cativa norisori albi.

Am traversat si eu cel mai fotografiat pod din lume, o minune tehnologica. In partea dreapta se zarea insula Alcatraz iar in spate orasul San Francisco incepuse sa se ascunda sub o pacla, lasand totusi vederii zgarie-norii si posibilitati de pozat.

Eu eram deja moarta de oboseala, asa ca m-am imprietenit cu niste cambodgieni veniti din Los Angeles, imbracati in haine subtiri in care dardaiau pus si simplu (da, in San Francisco e frig!) si pe care i-am pozat si care m-au dus cu masina pe un deal de unde am facut poze si mai frumoase panoramei si Pacificului la apus, iar apoi inapoi pe pod in oras.

Am coborat in cartierul italian cu stalpi inconjurati de benzi tricolore rosu-alb-verde, iar apoi catre renumitul cartierul chinezesc.

Mi-am amintit de Japonia in cartierul asta, se pastreaza o atmosfera cat de cat autentica (spre deosebire de multe alte China-town-uri vizitate de mine), nu e vorba numai de cateva restaurante chinezesti si atata tot. Sunt si magazine unde te poti imbraca din cap pana in picioare in haine traditionale sau cumpara diverse obiecte. Mi-a placut mult zona.

Mai tot timpul trebuie sa urci sau sa cobori cate un deal si la tot pasul descoperi lucruri noi, mi se par posibilitatile infinite. Orasul asta e cu siguranta unul in care mi-as petrece cateva luni daca mi-as gasi un job vreodata. E un oras compact si viu, nu trebuie sa mergi prea mult pentru a zari ceva interesant.

In ultima zi am vizitat penitenciarul de mare securitate, acum muzeu, din insula Alcatraz, unde a fost inchis si Al Capone, unde am vazut celule, camere speciale si am ascultat informatii despre viata de acolo si diverse tentative de evadare (nu se cunoaste nici un evadat care sa fi supravietuit).

Insula se afla la vreo mila departare de oras, insa apa e atat de rece (48 grade Fahrenheit sau 9 grade Celsius) si curentii sunt atat de reci, incat ingheti. Saracii prizonieri puteau sa auda vuietul orasului si chiar vocile femeilor, daca vantul batea in directia lor.

Pe insula am tras frigul cel mai puternic din toata calatoria mea. Insa mi-am cumparat o cafea fierbinte din aia diluata cum au americanii, intr-un pahar imens care se poate reumple de orice ori vrei. (In America in general poti sa iti reumpli paharul in cafenele sau fast-food-uri.) In concluzie nu stiu cum rezistau oamenii aica pe insula asta neprimitoare, dar frumoasa.

Gardienii locuiau si ei pe insula impreuna cu familiile lor. Erau afisate poze cu detinuti si poze cu gardieni si ma gandeam uitandu-ma la figurile lor care erau mai sanatosi la cap dintre ei. Gardienii afisau mai multa rautate pe chip decat puteam vedea la un infractor. Era chiar si o poza a unui prizonier acolo care avea vreo 18 ani, un copil care incercase sa evadeze impreuna cu niste unii si a carui viata fusese crutata. Mi-era mila de el.

Dupa intoarcerea de pe insula cea friguroasa am ajuns inapoi in oras.

Chiar langa pontonul de imbarcare se afla Fisherman Warf si pontonul 39, sau Pier 39. Atatea magazine de suveniruri ca acolo nu am mai vazut in viata mea. O zona special pentru turisti si cheltuit bani. Frumos, n-am ce zice. Panorama asupra “bay”-ului, insulei si podurilor.

Eu inca aveam frigul in vine, cand am auzit focile (sau leii de mare mai exact). Pe niste platforme sute de foci incercau sa isi faca siesta, si asta in cel mai zgomotos mod cu putinta. Ideea era ca ele voiau un loc cat mai bun de dormit si trebuiau sa se lupte pentru asta. Erau super simpatice. Unele dormeau pe spate, ori se rezemau unele de altele. Unora le placea inghesuiala, pe cand altele nu suportau pe nimeni in preajma si le impingeau pe cele din jur care cadeau facand un mare pleosc in apa. Ne-au oferit un spectacol de comedie pur si simplu, nu puteai sa nu razi de ele.

Am vizitat pe dinauntru submarinul american Pampanito – cu dormitoare, bucatarie, bai, torpile si alte chestii. Era acolo un barbat cu fetita lui scumpa foc – o semi-chinezoaica, pe care a speriat-o ca porneste submarinul. Tipul se distra foarte tare tragand si invartind toate manerele si manivelele si prefacandu-se ca porneste la drum. La care fetita tipa disperata “Tati, te rog, nu porni submarinul, te rog eu mult!”

Tot pe acolo era si Musee Mecanique, un muzeu cu multe automate mecanice de jucat, unele foarte vechi, dar si noi. Nu gasesti oriunde asa o acumulare de jocuri diverse. E un loc super pentru copii. Bineinteles ca trebuia introduci sferturi de dolari oriunde voiai sa te joci, chit ca locul se numea muzeu, dar in America multe muzee au asa ceva, doar totul e pe bani. Deci un muzeu practic.

Pe seara am facut coada la celebrul funicular care traverseaza zone pitoresti din oras. Era frig, nu gluma. Funicularul asta arata ca un tramvai dar de fapt circula pe baza de cablu – sta un nene in mijlocul lui si il manevreaza. Nu are usi, asa ca lumea sta si in picioare pe trepte, oricum nu se inainteaza cu viteza mare. Mai mult de jumatate din oameni, cu mine cu tot, aveau aparate de fotografiat sau de filmat.

Am luat apoi trenul BART catre frumuselul oras Berkeley unde Andi ma astepta sa terminam bagajele. Ultima mea seara cu Andi in America… Urmatoarele 10 zile sunt pe cont propriu.

27 septembrie – 1 octombrie, Chicago
Fac cunostinta cu un alt aeroport american: Oakland.

Atat eu cat si Andi avem zboruri cu compania South West, dar in directii diferite: eu in Chicago, iar Andi in Los Angeles de unde avea conexiune directa catre Frankfurt. Avionul lui a decolat cu 5 minute dupa al meu.

La ora 7 seara ajung intr-un alt aeroport care serveste orasul Chicago: Midway. Inca 2 ore adaugate si deci pierdute pentru mine.

De la aeroportul asta am conexiune directa cu un autobuz simplu orasenesc pana la rezidenta studenteasca a Universitatii Chicago cu numai 2 dolari. Fiind bezna completa nu prea am vazut pe unde trec, insa stiam la numarul strazii la care trebuie sa cobor, iar toate strazile erau anuntate.

Ajunsa la rezidenta, remarc ca nu ma aflu in fata unei cladiri moderne oarecare, ci una in stil gotic, si cu interior de lemn masiv si incrustatii, chiar si un pian. O pendula imensa si antica trona langa o usa. O harta a globului (si asta “vintage”) – marca Discovery – se afla langa sala de mese cu biliard. Am ramas cu gura cascata. University of Chicago asta e una pentru copii de bani gata, are unele din cele mai mari taxe.

Am descoperit a doua zi campusul universitatii, care e ca un parc imens cu gradini, copaci, alei si banci, precum si diverse cladiri in stil gotic si ele. Iar cum cladirile americane in stil gotic nu sunt vechi de 600 de ani, sunt in stare foarte buna. Arata minunat, ce sa zic.

In seara cand am ajuns la rezidenta, zona era plina de studentime din mai multe motive: unul ca era un festival de jazz care avea loc chiar in cladire. La usa se formase o coada lunga pazita de niste serifi, ca in filme si nu puteai intra decat daca aratai ca aveai cheie sau cand iti venea randul. Inauntru se afla chiar si o expozitie de pictura cu licitatie.

Alt motiv era ca erau si solduri la carti intre 10 si 12 noaptea la o anumita librarie. Si se mai desfasurau diferite concerte in jur. Pe total, atmosfera era europeana, ma simteam ca o studenta care a mai incercat odata, dar intr-o alta existenta, mai aratoasa cu siguranta.

Am descoperit un oras aproape futuristic, cu cladiri mari si apasatoare, si arhitectura originala. “Downtown’-ul mi-a creat impresie initiala zdrobitoare, de necomparat cu nimic din ce am vazut inainte. Plimbarile printre zgarie-norii care incep de pe marginea lacului Michigan au fost splendide. Centrul nu e mare, dar spectaculos cu siguranta.

Am vizitat muzee (am avut City Pass), inclusiv un acvariu si un observator astronomic unde am vazut doua spectacole intr-o sala cu ecran semisferic. Mi se cam luase de la atatea muzee. Am vazut vreo 6.

Cel de arta nu era inclus in pass, dar nu voiam sa pierd ocazia, mai ales ca avea reducere pentru studenti. Joi seara e pe gratis. Majoritatea muzeelor americane sunt facute mai mult pentru copii, pentru ca ei sunt aceia care atrag parintii inapoi la muzeu. Asa ca muzeul de stiinta mi s-a parut uneori stupizel. Exista o sectiune de internet unde trebuia sa cumperi un fel de parola cu care puteai sa trimiti un email!

Pe total muzeul e mai mult descriptiv decat informativ, vizualul e mult mai pregnant decat explicatiile de pilda. Muzeul din Valencia mi s-a parut mult mai bun, de pilda. Insa am vazut un submarin nemtesc, o imensitate capturata cu succes de americani in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

De fapt o mare parte a acestui muzeu era inchinat tehnologiei americane – submarine, navete spatiale, avioane. Muuulte camere cu video-game-uri – iar pe placul copiilor, desi cam invechite.

Mai multe muzee, ca cel de mai sus, sunt aglomerate intr-o zona numita campusul muzeelor, pe marginea lacului Michigan. De acolo exista o promenada in sus spre Navy Pier, un ponton turistic de genul Pier 39 in San Francisco, dar mult mai lung.

Navy Pier contine si primul carusel din lume, inventat de catre un tip Ferris, de la care caruselele isi trag si numele: “Ferris wheel”. Facut cica la concurenta cu turnul Eiffel din Paris.

De fapt, orasul Chicago, construit din propria cenusa (un incendiu a devastat tot la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu exceptia unui turn de apa), a rivalizat intotdeauna cu orasele europene. M-am dat si eu in carusel de unde am vazut o splendida panorama nocturna a zgarie-norilor.

Reteaua de transport local din Chicago e excelenta. Lasand la o parte renumitul tren “EL”, m-am descurcat foarte bine cu autobuzele. Statiile sunt la fiecare colt de strada, si cum strazile sunt paralele si numerotate crescator mi-a fost extrem de usor.

Cel mai interesant lucru a fost probabil vizita mea in Observatorul Hancock, unul dintre cei mai inalti zgarie-nori din Chicago (cel mai inalt e Sears Tower care insa cica nu ofera o priveliste la fel de cuprinzatoare).

Am urcat cu liftul cel mai rapid din continentul american, in numai 40 de secunde aproape 100 de etaje. Ma intreb care lift o fi cel mai rapid din lume.

Biletul era inclus in City Pass care cica ma scutea si de cozi, dar nu erau cozi (a se citi viitorul post despre Empire State Building din New York, unde a fost exact invers). Am avut si ghid video-audio, la mai multe puncte mi se explicau ce se vede pe fereastra si ce s-a mai intamplat. Am facut mai multe poze, am spalat chiar si geamuri.

O minune a orasului Chicago e ca oamenii, din motive sanitare, au inversat cursul raului Chicago care se varsa odata in lacul Michigan.

Orasul asta are multe opere de arta in aer liber, pline de originalitate. De pilda, asta e Fasolea, the Bean sau Cloud Gate mai oficial, aflat in Millenium Park. In apropiere se afla o zona cu o platforma de apa si blocuri-fantana cu portrete ale locuitorilor orasului Chicago. Exista chiar si o sculptura a lui Picasso (daruita de el orasului) si una de Miro. Dar lucrurile astea se pot citi in orice ghid de calatorie despre Chicago. O sa scriu in continuare niste impresii de ale mele, tineti-va bine.

Oamenii din autobuze vorbesc in stilul serialului Seinfeld ori stand-up comedy show. Amuzanti.

Foarte multi negri. Insa negrii din America nu sunt infricosatori deloc, ba dimpotriva, sunt niste oameni normali, cu serviciu si cu starea de spirit in permanenta ridicata. Iar barbatii negri au vazut multe femei albe in viata lor, asa ca nu trebuie sa se simta obligati sa se dea la tine, cum fac de pilda africanii veniti in Spania. Nu s-a chiombit nimeni la mine asa cum de atatea ori o fac cu cea mai mare nesimtire barbatii arabi din Europa, cu neveste ascunse vazului lumii. Dar sa revin.

Cu toate astea, cartierele de negri au rata de criminalitate cea mai ridicata, comparativ cu restul. Si asa se face ca imi dau seama ca acest campus al respectivei universtitati se afla chiar langa un asfel de cartier.

Am nimerit acolo pur si simplu din greseala pentru ca am vrut sa imi cumpar abonament la autobuz. O lume neagra 100%, multe gunoaie pe jos, case din caramida inchisa la culoare, exact ca in filme (de pilda “Dangerous Minds” cu profesoara interpretata de Michelle Pfeiffer), insa nu rele deloc. Nimeni nu m-a bagat in seama cu nimic, cu exceptia unui tip care m-a strigat de la departare “snowflake”. Insa ciudat, super ciudat.

Erau acolo niste afise cu poza unui baietel negru si dedesubt scria: “Don’t shoot, I want to grow up” (“Nu trageti, vreau sa cresc mare”). Pe mine chestia asta m-a tulburat foarte mult. Nu e ciudat sa locuiesti (adica permanent) langa un cartier cu afise care au apeluri de genul asta? Mi se pare dur…

Am luat autobuzul catre centrul orasului, evident plin de negrii care insa m-au ignorat complet. Apropos, asta e cartierul unde a copilarit Obama, posibilul viitor presedinte al SUA.

Pe panoul de la rezidenta universitatii am citit urmatoarele:
„Safety Awareness Alert
At 3:45am, Saturday, August 30, on Cottage Grove between 61st & 62nd, police responding to calls of shots fired found a man lying on the sidewalk with a gun shot wound to the head. The victim was pronounced dead at the scene. Chicago police are investigating.”

Strada rezidentei unde ma aflam e numarul 58… Putin mai incolo, un alt anunt:
„Community Alert
Wanted for Armed Robbery
…”

Se pare ca multe orase europene sunt mult mai periculoase, insa politia nu e deschisa si nu pune lucruri din astea in locuri publice. Din pacate, insa, americanii se pot inarma daca vor si astfel pregati la vederea unor astfel de anunturi.

Asa am inteles de ce in tot campusul universitar exista stalpi la tot pasul cu butoane de urgenta. De altfel, universitatea are politie proprie, ca mai toate universitatile mari. De fapt in America multe companii au politie proprie – oricine face un curs de weekend poate deveni politist la o companie de transport local.

Los Angeles: 3 martie – 9 martie
Fac cunostinta si cu aceasta parte din sudul Californiei. Spun „parte” pentru ca Los Angeles e practic mai mult o zona decat un oras.

Intins pe o suprafata imensa, se desfasoara mai mult pe orizontala decat pe verticala. Inca un motiv sa nu para oras. Casa langa casa, strazi foarte largi si masini multe, mult prea multe pentru mine. Cu siguranta imi place mult mai mult nordul Californiei – San Francisco si Berkeley sunt mult mai pe gustul meu.

LA e foarte “car-friendly” si deloc “human-friendly”, nu am intrezarit pic de intimitate, verdeata consta in majoritate din palmieri foarte inalti si slabanogi care nu fac pic de umbra.

E orientat foarte mult pe masini, totul se afla la distante kilometrice, putine sunt la indemana. Parcari sunt peste tot, chiar si plaja unde am fost avea o parcare imensa, ca nu stiam cum sa pozez marea sa nu am din nou masini in cadru.

Am vizitat si ISI – Institute of Information Science, situat in Marina del Rey – o zona foarte frumoasa a LA cu vedere la iahturi luxoase pe apa sclipitoare. Insa as fi fost mult mai idilic daca nu ar vui masinile de jur imprejur.Poate cei obisnuiti cu asta vad mai altfel lucrurile. Nu e un vuiet de dute-vino, ci mai degraba un muget continuu, care se aude mai peste tot.

Am fost in Santa Monica, pe 3rd street – adica o promenada cu magazine ca Apple, Victoria Secret. E numai pentru pietoni si are si bancute. Am mers si la pontonul unde si-a terminat calatoria Forest Gump. Acolo am mancat o salata foarte buna cu salata verde, capsuni, zmeura, nuci pecan, branza feta… yummy.

Pentru a comunica cu chelnerii era o tablita rosie si una verde. Pe cea verde scria “Run Forrest Run”, iar pe cea rosie “Stop Forrest Stop”. Tablita rosie se afla sub cea verde. Cand aveai nevoie de ceva ridicai tablita verde, iar chelnerul care observa semnul rosu se “oprea” la tine.

Apoi m-am plimbat putin pe jos pe malul oceanului catre nord. Malul era foarte larg, ca si plaja de altfel.

Acolo am vazut mai multe feluri de pasari, foarte multi pescarusi care nu se speriau de mine. Se mutau un pic, dar nu-si luat zborul.

Dupa asta m-am mutat catre promenada aflata paralel cu oceanul unde se afla cei mai ciudati oameni – vanzatori de obiecte spirituale, musculosi, biciclisti si rolleri, multi oameni “phony” si snobi cum sunt recunoscuti a fi multi din zona asta.

Urmatorul meu punct a fost sa vad asa zisele canale venetiene din zona “Venice”. Niste canale paralele traversate de poduri identice cica cu aspect venetian.

Impresionante erau casele, nu am mai vazut asa ceva. Nu erau numai foarte scumpe, dar aveau si ceva al lor, multe erau adevarate creatii unice. Undeva se inchiria un dormitor cu 4200$. Ei, acolo da liniste! Nu tu masini, numai niste alei pe marginea apei si oameni linistiti care isi plimbau, de exemplu, copiii in carucior.

Dupa asta m-am dus pe jos la ISI, trecand pe langa barcile luxoase, fiind epuizata deja.

In weekend, Jon (prietenul lui Andi, unde am stat) ne-a dus la Hollywood. Acolo el s-a intalnit cu o matusa de-a lui mai excentrica, dar super simpatica, care a venit si cu cei 2 copii ai ei. O evreica – semana cu Barbra Streisand. Ea a tinut sa ne plateasca la toti pranzul – si eram 6 in total.

Am mancat “crepe” la o creperie din teatrul Kodak, care se afla chiar in fata renumitei strazi cu stele. Am vazut si stelele, si renumita inscriptie de pe deal “HOLLYWOOD”. Pe strada cu stele defilau tot felul de personaje din filme, unele chiar in duplicat. Multe destul de reusite. Trebuia sa le dai bani ca sa te pozezi cu ele evident. Si totusi zona nu a avut un impact asupra mea atat de mare cum a avut, de exemplu, Times Square din New York, care m-a incitat la culme.

Insa ce mi-a placut mai mult in ziua aia a fost Beverly Hills. Am fost pe Rodeo Drive, care e o strada muzeu, cu palmieri frumosi, si cu multe magazine scumpe frantuzesti, italienesti si altele. Am intrat in Prada si ne-am chiombit la preturile super mari – 300$ pe o bucatica de material. Toate hainele erau dimensiunea 38 si pareau foarte mici, parca erau pentru papusi. In general cartierul mi-a placut pentru ca te puteai plimba cu placere si era ceva cu adevarat deosebit.

Houston: 11, 12 martie
Houston e un oras din sudul Texas-ului, in apropiere de Mexic. Daca la inceputul lui martie in Los Angeles era destul de racorica, in Houston parea ca a venit vara cand am aterizat. Erau 27 de grade Celsius si umezeala. Insa, spre bucuria localnicilor, a inceput sa ploua si s-au atins chiar minime de temperaturi pentru aceasta perioada.

Al doilea avion cu care am zburat a fost cel mai mic din viata mea. Adica locul meu era si la fereastra si la coridor! Iar pe partea dreapta erau randuri de cate 2 locuri. Din cauza asta nu era loc de bagaje, iar oamenii cu bagaje gen valiza au primit etichete rosii si le-au depus langa usa avionului, acestea urmand sa fie depuse separat in cargo-ul avionului.

De la aeroport am luat un autobuz local (1.25$) pana in centru (de fapt Texas Medical Center – a facut 1 ora) si am remarcat cu placere ce frumoasa e zona periferica – intima, plina de verdeata si cu case dragute.

De acolo am luat un alt autobuz – inca 1 ora pana la periferia cealalta, in Stafford-Sugarland. Apoi pe jos inca cativa kilometri, o adevarata excursie pana la “inn”-ul unde am dormit 2 nopti. Am descoperit ca in Houston sunt mai mult mexicani si negrii decat albi.

Am vizitat, bineinteles, centrul Houston-ului. O zi ploioasa si umeda, neplacuta si aducatoare de raceala. Din fericire am nimerit tunelurile!

Houston-ul are un centru cu zgarie-nori si un subteran aproape SF – o retea de tuneluri care conecteaza multe cladiri pe dedesubt. Ce putea sa fie mai perfect pentru o astfel de zi?

Tunelurile sunt frumos amenajate si aerisite – nu ai senzatie de metrou acolo. Multe fast-fooduri, frizerii, magazine, chiar si dentist. Peste tot erau harti foarte usor de urmarit, mai ales ca tunelurile se cablau pe structura de grilaj ale strazilor de deasupra. Am descoperit mult albi de data asta.

Un tunel era circular (de fapt patrat) si se numea “Tunnel Downtown Loop”, iar din el porneau mai multe tunele in toate directiile. Iti toceai pantofii pe acolo.

Aveam in plan sa merg la Chase Tower ca sa ma urc la ultimul nivel – pentru panorama. Pe internet scria ca e gratis in timpul orelor de lucru. Am ajuns la el foarte simplu – pe dedesubt.

Cand am ajuns acolo am urcat in hol unde am dat de nenumarate lifturi – erau zeci de lifturi. Unele urcau numai pana la nivelul 25, altele de la 25 la 35 si as amai departe.

Initial am luat un lift dupa mintea mea si am urcat numai pana la jumatatea cladirii, unde am dat peste un hol super luxos, cu usi imense ca de muzeu si un antreu cu mobila frumoasa si tablouri, numai candelabrele lipseau. Apoi am coborat si m-am dus la receptie, trecand pe langa zecile de usi de lifturi si am intrebat cum sa ajung la “skyline”. O negresa foarte simpatica mi-a zis sa iau unul din lifturile de la intrare care duce la nivelul 60.

Erau vreo 4 lifturi disponibile care duceau direct la etajul 60. Acolo am dat de o camera imensa cu pereti de sticla de unde se vedeau norii care se plimbau deasupra Houston-ului si printre cladirile care ii zgariau.

Ce mi-a displacut a fost faptul ca nu am gasit nici un supermarket in downtown. Numai niste magazinele de mexicani cu preturi mari – de gen 1$ pe o portocala. Am intrebat diverse persoane, iar o tipa care nu era din Houston mi-a zis ca si ea se intreaba de unde isi fac oamenii cumparaturile.

Am aflat ca supermarketurile se afla mai departe. De fapt totul e cam departe. Insa de mancat aveai unde. Si orasul asta este mai mult orientat pe masini, chiar daca transportul public e foarte usor de utilizat totusi.

Insa mi-e dor de Europa cand vad imensitatile astea goale. Washington-ul, New-York-ul, Chicago sunt diferite din punctul asta de vedere. Pe unde am fost nu am intalnit problema asta sa nu gasesc un loc gen supermarket, sau “grocery store” cum le spun ei.

Inchiriem masina: 13 martie. Despre condus si autostrazile americane
In Houston inchiriem o masina – o Mazda uriasa, aproape cat un Jeep cu 6 locuri si usi posterioare glisante. Nu-mi revin din uimire mai ales ca urma sa particip si eu la conducerea acelei masini.

O masina automata e mult mai usor de condus, insa pentru mine dupa ce am incercat numai Dacii si un Matiz, diferenta a fost colosala! In primul rand frana trebuia calcata numai usor, altfel ii bagam pe pasageri cu capul in parbriz. Apoi volanul era foarte sensibil la orice rotatie.

Eu la Dacie sunt invatata sa trag tare de volan. La Mazda asta aveam probleme sa merg drept pentru ca corectam directia prea brutal. Dupa primele drumuri eram atat de incordata ca cred ca am facut muschi la subtiori si la abdomen. Din fericire participantii la trafic sunt foarte amabili, foarte rar se intampla sa se bage cineva in tine, si ti se face loc cand intri pe autostrada de pe banda de acceleratie. Bineinteles ca si de la tine se asteapta acelasi comportament.

Un alt lucru bun e ca toate vehiculele circula cu aceeasi viteza, independent de banda. Numai in unele cazuri exista reguli ca vehiculele incete sa circule pe prima banda.

Camioanele sunt dotate cu motoare foarte puternice astfel incat sa poate circula cu aceeasi viteza ca si celelalte vehicule. Camioanele in sine sunt imense, parca ar fi niste cladiri pe roti. Imi place ca toate sunt curate si vopsite frumos.

Pe autostrazile cele mai rapide (interstates) camioanele circula foarte des, mai ales ca sunt folosite pentru transport comercial in mod regulat. Andreas spunea ca e mult mai usor sa conduci in America decat in Germania, pentru ca in America nu exista diferente de viteze intre benzi, si ca nici nu exista vitezomani cu masini sport ca in Germania unde prind 150 km/ora pe ultima banda. Asa ca acolo ori mergi ca melcul pe prima banda, ori te aventurezi sa te depasesti folosind benzile vitezomanilor.

In America toata lumea ajunge la destinatie in acelasi timp, in general limita de viteza e 70mile/ora pe interstates. Pe segmente poate sa fie mai scazuta, sau poate sa se duca la 60mile/ora in timpul noptii.

Urmatoarele tipuri de autostrazi sunt freeways (viteza maxima 55mile/ora) si highways (viteza maxima 45mile/ora). La ultimele doua viteza maxima putea sa fie si mai mare, depinzand de drum. Am observat ca lumea in general mergea peste viteza admisa insa cica nu te amendeaza daca depasesti un pic viteza regulamentara.

Unele drumuri aveau specificata viteza minima, de exemplu 40 sau 50mile/ora. Eu am preferat sa merg cu 50-55mile/ora, cateodata 60. Ma depaseau toti mai ales la inceput, dar aveau suficiente benzi sa se desfasoare.

Pe mine cel mai mult m-au speriat interstate-urile in apropiere de intrarea in marile orase. Erau si cate 7 benzi pe fiecare sens, astfel ca daca veneai din deal vedeai o mare de masini. Impresionant!

Apoi daca nu te incadrai de la inceput pe banda care trebuia, era greu sa mai schimbim mai ales ca masinile erau destul de apropiate in zonele respective. Si totusi pe toate benzile se circula cu aceeasi viteza.

O alta chestie impresionanta pentru mine erau autostrazile suspendate curbate care se aflau cateodata si pe cate 3 niveluri. Totul facut pentru a fi convenabil.

Autostrazile au numar si punct cardinal. Pentru a specifica directia, indicatoarele folosesc punctul cardinal dominant catre care se indreapta de pilda I-10 W sau I-10 E. Nu se folosesc nume de orase (chiar daca sunt in aproapiere). Orasele, bulevardele sau alte puncte sunt indicate din timp numai pentru iesiri (exits) sau bifurcatii.

Din punct de vedere istoric, sistemul autostrazilor americane a fost initiat de Eisenhower in anii ’50, dupa modelul german care le-a inceput in anii ’30, mi-a explicat cu mandrie Andreas.

14 martie: Dallas – Little Rock
Incepem calatoria noastra spre nord catre Dallas. Ploua cu galeata asa ca am vazut orasul numai din masina.

Zgarie nori si in Dallas ca si in Houston. Asa ca am folosit lumina zilei sa purcedem catre est ajungem catre destinatia zilei: Little Rock – capitala statului Arkansas. Am innoptat in apropiere de Little Rock intr-o zona inconjurata de paduri. Ziua asta a fost numai de condus.

15 martie: Hot Springs
A doua zi de dimineata am plecat catre statiunea din apropiere cu ape termale Hot Springs.

Pe vremuri era celebra pentru vindecarea multor boli, asa ca era tinta multor pelegrini care calatoreau si 2 saptamani ca sa ajunga aici. Acum e numai o statiune de relaxare, din pacate multe izvoare sunt acoperite. Noi am vazut cateva, inclusiv o cascada calda – foarte placut de stat in preajma mai ales pe vreme racoroasa.

Desi era greu sa gasesti locuri de parcare si multi americani inca o viziteaza, statiunea avea urme clare de paragina. Era acolo un fost hotel imens menit sa cazeze mii de turisti, pe care acum nu-l mai vrea nimeni acum. Numai parterul era vopsit si parea locuit.

Ne-am plimbat pe o alee de promenada de-a lungul unor izvoare termale acoperite. Sunt multe dealuri si posibilitati de plimbare pe acolo, oamenii pareau relaxati si bine-dispusi. Ma gandesc ca preturile sunt convenabile.

La Visitor Center se organizau vizite ghidate gratuite la niste bai celebre. De fapt Visitor Center era cladirea unei bai, aflat pe un bulevard numai cu cladiri cu bai, fiecare cu numele ei. In 2 ore am fost trecuti prin toate etajele baii si ni s-au explicat in amanuntime cum se tratau sau infrumusetau barbatii si femeile (evident separat).

Era o cladire finantata de un bogatas care a mai trait 39 de ani dupa ce s-a tratat in statiune cu prognostic ca moare in 6 luni. Erau cabine de dus despartite de ziduri de marmura din Italia. Pe tavan si anumiti pereti erau vitralii importate si astea din Europa. Erau cazi fara evacuare si siguranta, astel ca le venea apa oamenilor pana la gat.

Zona de imbaiere a barbatilor avea si fantana pe mijloc cu statui, iar cea a femeilor era mult mai mica. Evident ca veneau mult mai multi barbati de a caror sanatate depindea familia pe care o finantau.

Dupa baie oamenii mergeau intr-un salon de relaxare unde faceau ce voiau ei (ca la plaja) si li se aplica masaj.

Erau mai multe camere cu diferite functionalitati. De pilda isi puteau face manichiura sau pedichiura. Cica si acum e aceeasi rutina la Hot Springs. Ceva mai special a fost o camera de tratament unde aveau printre altele o baie cu apa cu curenti electrici slabi (pentru calmarea celor cu boli nervoase, cica nimeni nu s-a electrocutat) si o masa cu o gaura pentru tratament cu mercur. Intai li se injecta substanta otravitoare in organism apoi, dupa cateva minute, li se facea evacurare prin gaura mesei pe care stateau, ce oribil. Asa li se curata organismul cica.

Numai ca in ziua de azi poti gasi spa-uri langa orasul tau, nu ai nevoie sa calatoresti departe pentru a ajunge la Hot Springs, asa ca ma gandesc ca numai localnicii mai viziteaza Hot Springs in ziua de azi.

Distractia dusurilor calde (pe vremea aia oamenii se spalau probabil din caldare, asa ca dusurile erau chiar un plus) a palit. Acum oamenii se duc la Las Vegas. Oare distractia jocurilor o pali si ea vreodata?

16 martie: Memphis
Putin mai la est, in statul Tennessee, se afla Memphis, celebru pentru Graceland – proprietatea unde a crescut si a trait Elvis Presley.

Nefiind fani adevarati si nevrand sa dam 28 de dolari pe cel mai ieftin bilet ne-am multumit numai cu atmosfera din jurul locului, cu muzica de rock-n-roll, posterele si filmuletele facute sa te atraga, si cu o replica a Corvette-ului de epoca.

Biletul nu e prea scump avand in vedere ca oamenii se ingramadeau la o coada lunga sa le cumpere chiar si in extra-sezon. Numai parcarea costa 10 sau 15 dolari. Noi evident ca am gasit o straduta in cartierul cochet din preajma. Multi vin inca de departe ca sa viziteze macar o data in viata Graceland.

Dupa frumoasa zona de la Graceland mergem catre centrul orasului Memphis. Parcam in apropiere de raul Mississippi pe care il vom mai intalni in calatoria noastra mai la sud, intr-o cu totul alta ipostaza. Un rau mare si lat, cu cateva vaporase.

Desi era duminica nu am vazut prea multi turisti pe zona din preajma raului, de fapt nici nu e prea amenajat pentru turisti acolo. Poate parea trist si pentru ca era o zi mai ploiasa.

Imediat dupa blocurile gri din preajma raului am nimerit o zona de promenada cu tramvaie colorate (street-cars). Tot acolo era si strada odata celebra: “Beale Street”.

Beale Street e o strada muzeu care inca mai reproduce atmosfera primei jumatati a secolului XX. E strada blues-ului si jazz-ului, si are multe cluburi si restaurante de gen. Louis Armstrong si BB King au cantat acolo. Daca mergeti in Memphis vizitati strada asta si nu va uitati la cartierele din preajma!

Pe seara am ajuns in alt oras muzical: Nashville, tot in statul Tennessee. Acolo erau mai multe strazi cu cluburi, de data asta moderne, mult copilaret si tineret, cred ca e o destinatie perfecta pentru iubitorii de muzica si concerte. Un oras mult mai rasarit decat Memphis, din punctul meu de vedere. Mi-a placut.

17 martie: Huntsville, Alabama si Chattanooga, Tennessee
Tot spre est, dar mai la sud, intram in statul Alabama si innoptam in apropiere de Huntsville. Ne-am bucurat de peisaje si rauri.

Zona e plina de istorie americana, mai ales din timpul razboiului civil.

In Chattanooga (putin iesita din statul Alabama) dam de o gara istorica, amenajata in spatele unui hotel. Are un trenulet rosu, cu aburi, de pe vremuri, cat si trenuri care acum au camere de hotel in ele. O camera e cam jumatate de vagon. Acum  nu pareau sa fie date in folosinta. Mi-e nu mi-ar surade, pentru ca m-as fi simtit ca si cum as inopta in Gara de Nord.  In rest, Chattanooga parea cam dezolant, ca si alte orasele din zona. Nu cred ca e vorba de efectele crizei recente.

18 martie: Atlanta, Georgia
Intram intr-o zona mai populata, spre sud-est. In Atlanta petrecem aproape o zi, avand mai mult timp de odihna dupa multe activitati.

In Atlanta am vazut un rand de case istorice numite “shotgun houses“.  Sunt numite asa pentru ca sunt pe tipar de tren, cu camere una in spatele celeilalte, si cu usi una in dreptul celeilalte, astfel incat glontul poate intra in toate usile incepand cu cea de la intrare.

Vizavi de randul asta de case (unde unii au pus chiar si posta publicitara, neintelegand semnificatia lor) se gaseste casa lui Martin Luther King (casa de oameni bogati), iar langa cateva exemple de case de oameni mai saraci.Interesant de vazut din punct de vedere arhitectural.

Am vizitat studiourile CNN (CNN emite din Atlanta programele de dimineata pana dupa-amiaza). Am vazut un studio meteo si aparatura care se foloseste.

De 3 ani au introdus o tehnologie prin care prezentatorii meteo vad harta pe care o prezinta pe ecranul cel mare din spatele lor, astfel ca stiu precis ce sa indice. Pana acum 3 ani ei in spatele lor se afla un ecran verde (cum inca se mai practica la majoritatea televiziunilor) si aveau numai un monitor in lateral care afisa ce se vedea in realitate la televizor si pe baza caruia isi coordonau miscarile cand aratau temperaturile sau alte cele.

Culoarea verde si albastra nu se afla in pigmentul pielii umane (si de aceea nici in imbracamintea prezentatorilor nu trebuie sa se afle, altel ar disparea), astfel ca de fapt numai prezentatorul era filtrat si suprapus peste harta generata de calculator.

Am fost si la un etaj cu vedere la studioul de stiri + meteo (cel adevarat). Era o camera mare unde se facea totul, iar in anumite nise erau ingramadite studiourile de prezentare. Am vazut live cum o tipa prezenta vremea.

Erau acolo niste camere robotizate, controlate de telecomanda, care se miscau singure, fara cameramani. Cica o camera din asta costa 300.000 dolari. De asemenea ni s-a aratat si studioul de regie cu ecrane si cum se realizau transmisiile care aveau particularitatea ca erau live. A fost interesant ca am vazut pe viu cum se petrec lucrurile. Mi s-a facut pofta sa vizitez si alte televiziuni daca ar fi posibil.

In Atlanta s-a inventat Coca-Cola, asa ca ne-am dus sa vizitam si Lumea Coca-Cola, un fel de muzeu distractiv centrat aceasta bautura. Am vazut cum se imbuteliaza, testeaza sticlele.

Centrele de imbuteliere sunt distribuite in toata lumea (iar retetele difera) si folosesc concentrate furnizate de Coca-Cola company care sunt aceleasi si care sunt bazate pe o reteta secreta. Erau informatii despre Coca-Cola in istorie si arta.

In bilet era inclus si un film IMAX 3D cu scaune miscatoare. M-a amuzat foarte tare. La un moment dat mergeam cu barca care transporta Coca-Cola, iar apoi eram aruncata pe un snow-board pe o partie extrema. Chiar iti ridica adrenalina chestia asta. Te mai si stropeau cateodata. Evident ca era un rand de scaune care nu se miscau pentru cei mai slabi de inima.

La sfarsitul vizitei am intrat intr-o sala deasupra careia se plimbau sticlele proaspat imbuteliate. In sala asta puteam sa gustam si sa bem cata Coca-Cola voiam. Erau peste 60 de sortimente din toata lumea. Mi-au placut unele din Africa, dulci si fara gaz. Totusi nu iti venea sa abuzezi, era prea multa la un loc.

Apoi am primit cadou cate o sticla de Coca-Cola – sticla de sticla evident. Afara noi am mai gasit 2 sticle lasate de unii langa statuia inventatorului, asa ca le-am luat si pe alea.

Ziua a culminat cu un meci NBA (al 2-lea meu meci american dupa cel de baseball din San Francisco) intre Atlanta Hawks si Sacramento Kings. Localii au castigat.

Ca si la meciul de baseball au existat multe activitati de divertisment pentru copii si parinti, concursuri – de pilda ce spectator danseaza mai frumos – puneau camera la intamplare. A castigat un baietel negru care il imita pe Michael Jackson. Mie mi-au placut si majoretele – prima oara in viata mea cand am vazut majorete. Mai erau si saltimbanci care dadeau la cos, si o grupa de dans de fete. Intr-o pauza a fost chiar si un meci intre copii de 7 ani care alergau parca la fel de repede ca si jucatorii cei mari.

19 martie: Savannah – Pensacola, Florida
Si iata ca ajungem la Oceanul Atlantic, cel mai estic punct al calatoriei noastre. Trecem printr-un cartier luxos din Savannah – plin de tufe imense de flori violet si rosii – salbatic aruncate parca pe mijlocul si marginile drumului.

Ne relaxam un pic la o plaja salbatica din Tybee Island dupa ce conducem pe o sosea care trece printre mlastini.

Plaja avea un nisip incredibil de alb si dune inalte si valuri mari. E prima mea vedere a unei plaje deschisa la Atlantic. Numai cu o saptamana in urma aveam o experienta similara, dar la Pacific.

Savannah e punctul cel mai indepartat al excursiei noastre. In aceeasi zi trebuie sa ajungem si in Pensacola, tot in Florida, dar la punctul cel mai vestic al ei, aflat la Golful Mexicului.

20 martie: New Orleans, Louisiana
Am facut drumul catre New Orleans pe marginea Golfului Mexicului, alegand highway 90 in loc de mult mai rapida interstate 10.

Caldura mare, masini decapotabile o gramada, plaje nenumarate in partea stanga. Statul Louisiana in care intram are plaje la fel de atragatoare ca si Florida. Nisipul la fel de alb. Oamenii se jucau volei pe plaja sau pur si simplu stateau la soare. Banda de iarba care marginea linia plajelor era vopsita in verde cu furtunul de niste lucratori.

Intram in New Orleans pe strada numita “Chef Menteur”. Zona e strabatuta de strazi cu nume frantuzesti sau supra-denumiri frantuzesti. Ajungem in cartierul francez (French Quarter). Am vizitat catedrala Sant Louis si ne-am simtit un pic ca in Europa. Cartierul asta francez are strazi mai inguste si intime cu nume cu “Rue…” si case cu balcoane dantelate.

Ne-am plimbat pe promenada de langa raul Mississippi care arata la fel de mare ca si la Memphis, dar cata lume si cata viata forfota in jur! Nenumarati turisti, vase de croaziera, totul frumos amenajat, orasul asta m-a cucerit si il recomanda tuturor.

Am mers apoi pe Bourbon Street aflat tot in cartierul francez. Am descoperit ca era o strada mai ceva ce Beale Street din Memphis. Mult mai lata, avea pe langa cluburi si restaurante, foarte multe sex-shop-uri si sex-show-uri – cam ca in cartierul Red Light din Amsterdam, numai vitrine nu erau.

21 martie: Houston si rodeo
Primul meu rodeo! In una din ultimele zile ale festivalului din Houston am fost la un rodeo pe Reliant Stadium. A fost televizat si in stadionul imens au venit cica 17000 de oameni. Mi-a placut la nebunie.

Multa lume imbracata in cow-boy cu cizme si palarii. Fetite cu palarii de cow-boy roz, baietei cu blugi si cizme pe masura. Erau si multi oameni mai in varsta, si ei luand in foarte serios evenimentul dpdv al vestimentatiei cel putin.

La inceput un cor a cantat imnul Americii (mai spectaculos decat la NBA unde a fost numai o singura tipa). Intre timp o blonda imbracata intr-un costum stralucitor albastru calarea in picioare un cal in jurul arenei in timp ce flutura un steag imens american. Chestia asta mi s-a parut super.

Au fost tot felul de probe cu cai, tauri si vitei.

M-a uimit indemanarea cu care reuseau cow-boy-ii sa agate vitelul cu lasso-ul din mersul pe cal, apoi sa sara de pe cal, sa tranteasca vitelul la pamant si apoi in 2 secunde sa ii lege doua picioare. Calul trebuia sa stea pe loc si sa tina funia intinsa ca sa nu fuga animalul. (Un cal a sfeclit-o, a inceput sa traga animalul dupa el, iar concurentul tot fugea in urma lui.) Castiga cine reusea sa faca asta in timpul cel mai scurt (de exemplu 6 secunde!). Dintre cei mai buni erau texanii.

O alta proba era cu 2 calareti si un vitel care alerga printre cei doi. Un calaret ii tinea calea vitelului, iar celalalt trebuia sa ii arunce lasso-ul de gat. Avea 3 incercari (de obicei se reusea din prima). Apoi calaretul numarul doi trebuia sa ii arunce lasso-ul in asa fel incat sa ii lege picioarele din spate si sa i le ridice. La faza asta camerele aratau pe ecranul cel mare vitelul cu picioarele ridicate la diagonala, imaginea perfecta a succesului probei.

Au mai fost 3 probe diferite de indemanare si rezistenta: calaritul calului fara sa, cu sa si cea a taurului – ultima si cea mai spectaculoasa si renumita. La toate aceste probe se puncta dificultatea exercitiului – deci depindea mult de cat de suparat e animalul si nu timpul. Calaretii trebuiau sa reziste timp de 8 secunde. In unele cazuri ei cadeau imediat – mai ales la tauri foarte suparati.

Cica crescatorii de animale fac bani frumosi furnizand animale potrivite acestui gen de concurs. Animalelor li se puneau niste centuri speciale care le deranjau foarte tare. Prin arena erau multi calareti, “copii de minge” care se ocupau cu dezlegatul centurilor si orientarea animalelor catre grajd. Dar de cele mai multe ori animalele stiau unde sa parcheze. A fost interesant ca am vazut lucruri care nu se arata in filme.

Castigatorul rodeo-ului a fost cel care a adunat cei mai multi bani din toate probele de pe parcurs. De la finala se adunau cei mai multi bani – adica 50000 dolari pe proba castigata.

La sfarsit au fost probe suplimentare. Una a fost pentru niste adolescenti si copii care trebuiau sa prinda niste vitei care alergau in toate partile.

Alta proba, cea mai amuzanta, a fost cu copii de 2-3 ani care trebuiau sa calareasca niste oi care alergau in linie dreapta in viteza intre doua puncte. A castigat o fetita care s-a tinut foarte bine si nu a dat drumul oii!

24 martie: Indianapolis
Din orasul impresionant care e Houston am zburat catre Indianapolis, aflat la 150 de mile sud de Chicago.

Cel mai ciudat oras din cate am intalnit. Are un centru dragut cu un capitol si cateva cladiri frumoase. Dar, in comparatie cu Houston, unde oamenii parea ca au unde sa mearga la servici (la ora 6 dimineata mirosea a sampon in autobuz), aici imi pareau ori someri, ori nebuni.

Babe hipioate ori imbracate in pijamale roz cu turcoaz, barbati gen Kramer din serialul Seinfeld, niste combinatii de materiale si accesorii de m-au lasat cu gura cascata. Era un fel de anti-moda acolo, chestiile astea nu au cum sa nu-ti sara in ochi, iar pe mine nici nu ma intereseaza moda. Nu numai imbracamintea, dar si figurile oamenilor din autobuz afisau ceva de neinteles pentru mine – erau oare disperati, obositi, nebuni? Dar chiar mai toti?

In autobuzul de la aeroport catre centru (autobuz local, 1.75 dolari calatoria) a urcat o femeie cu un caine husky pe care pusese un panouas in care ruga lumea sa nu-l mangaie daca nu cer voie stapanei. Eu am interpretat asta ca “Nu atingeti cainele meu!” si nu ca un indemn sa-i cerem voie. O tipa insa din autobuz chiar a cerut voie, insa nu a primit.

La un moment dat a urcat o femeie cu parul ravasit si cu mantoul fluturand- la inceput am crezut ca era o cersetoare – dar de fapt era o femeie cat se poate de normala.

In downtown am schimbat autobuzul intr-o asa zisa statie unde opreau 19 autobuze (cele din Bucuresti sunt lux) pe marginea drumului. Acolo nu exista peroane sau autogara cum tocmai am vazut in Houston (cel mai celebru fiind Texas Medical Center). Autobuzele opresc in linie, incurcand circulatia si asa foarte congestionata.

Evident ca nu e loc sa mai puna si orare, dar eu stiam precis ce autobuz trebuie sa iau de pe internet.

Autobuzele vin destul de rar, daca nu ma grabeam la aeroport sa iau un anumit autobuz, as fi intarziat 2 ore. (Reteaua de transport public IndyGo e una din putinele care nu e servita de Google Transit).

Strazile din preajma erau pline de crapaturi, pana si masinile erau mai vechi. Am trecut pe langa niste parcari de car-dealeri ingramadite si ele pe unde se putea. Pana si din punctul asta de vedere orasul se afla la antipodul Houston-ului care pare paradisul vanzatorilor de masini, al parcarilor mari si ieftine si al autostrazilor rapide. Totusi m-am descurcat excelent cu informatiile de pe internet.

Autobuzele au fost foarte punctuale, chiar daca mi s-a parut confuzant la inceput de exemplu pentru ca la aeroport autobuzul numarul 8 nu era marcat decat prin waiting zone no. 7.  Orare se gasesc in toate autobuzele.

In downtown sunt niste zgarie-nori draguti. La periferie am vazut cartiere si case foarte placute, locuite probabil de altfel de oameni decat cei din categoria “oameni care circula cu autobuzul in downtown”. Stiu, e urat sa categorisesc, dar mi se pare interesant sa notez diferentele.

(partea I)

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Atlanta, Chicago, Dallas, Florida, Georgia, Houston, Impresii de călătorie, Istorie, Locuri, Los Angeles, Memphis, New Orleans, San Francisco, Texas și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s