Daniel Cristea-Enache: America, America…

(articol scris de Daniel Cristea-Enache şi postat pe LiterNet.ro)

Un drum lung cât o zi de post. Când am fost în Brazilia, am mers şi mai mult, dar era primul nostru zbor cu avionul şi nu prea înţelegeam ce se întâmplă cu noi. Ce frumos a fost atunci!

Un frumos, aşa-zicând, repetitiv: am văzut trei filme la televizor, am luat de trei ori masa, am dormit de două ori, am avut cinci discuţii distincte, cu încheiere şi sfârşit, ne-am uitat pe hublou de cincizeci de ori şi am făcut zece poze… Acum, n-a mai putut fi la fel. Elementul de noutate s-a dus, şi au rămas acele aşteptări deja constituite; astfel că mai mult „studiam”, decât vorbeam.

În zborurile cu avionul ai ocazia să observi multe tipuri de oameni (români şi străini), şi deci poţi face instructive comparaţii şi analogii. Tipul de ţoapă cu bani, care povesteşte şi tot povesteşte cu voce mult prea tare, de-i înnebuneşte pe ghinioniştii vecini; dar şi omul de afaceri serios, îmbrăcat impecabil, care îşi ia bilet la Business Class şi citeşte tot timpul ziarele. Părinţi care se duc la copiii lor, în America, şi ard de nerăbdare să-i strângă în braţe; bebeluşi cuminţi, dormind în nişte locuri special amenajate; sau puşti curioşi, care exploatează cu dexteritate toate facilităţile avionului. În fine, români de toate felurile şi – de data aceasta – câţiva americani get-beget, liniştiţi şi simpatici.

Mă întrebam, în sinea mea: ce-i cu oamenii aceştia, de ce se comportă aşa, că doar mergem spre America, ţara tuturor posibilităţilor, a criminalilor în serie şi a Terminator-ilor pe bandă rulantă?… Ce s-a întâmplat, i-a selecţionat  cineva pe ăştia trei din spate, care sunt aşa de civilizaţi şi nu mă deranjează deloc? I-au instruit oare, la scara avionului, să nu se poarte ca românca din faţa mea, care stă cu scaunul întins peste genunchii mei inclusiv în timpul mesei, când toţi mănâncă perpendicular?

Dar uite că am ajuns şi pe aeroportul J.F.K., uite că am trecut şi de vamă, uite-i şi pe dragii noştri naşi, veniţi cu mare, cu mic (Ioana, şase ani, schimbarea dinţilor, timiditate, apoi împrietenire, dialog în „romgleză”) să ne aştepte. Au putut veni pentru că era nu ştiu ce zi naţională; altfel, trebuiau să fie la muncă. – Ia te uită, carevasăzică se munceşte în America! – Da, finule, pe rupte; voi încă nu ştiţi ce e aia muncă. Dau să zic că ştiu, dar e naşul meu şi-i datorez respect.

Maşina rulează pe o şosea netedă ca o masă de biliard, se îndepărtează de aeroport (vreo opt terminale, fiecare dintre ele mai mare decât Otopeni-ul nostru) şi, deodată, vedem zgârie-norii. Câţi or fi acolo, în nebunia aceea care se vede în zare?

Chiar că zgârie cerul; sunt ca nişte cutii de chibrituri, puse pe înalt de o mână care n-a tremurat. Nu există aşa ceva!…, exclam eu, ca ţăranul lui Marin Preda despre girafă. Nu, nu există…

Până în ultimele zile petrecute la New York, am avut această senzaţie absurdă: că nu e real ceea ce, totuşi, vedeam; că totul e un trucaj, o butaforie, o iluzie savant organizată.

În splendidele lui Memorii, E. Lovinescu are nişte scene de zile mari cu Aurel Vlaicu la Paris: „- Uite, Vlaicule, aici e Luvrul (…) Vlaicu îşi ridică ochii spre Luvru, îl măsură cu metrul lor de preciziune, apoi exclamă, scuipând: – Mare e, măi, să-i… mama măsei. Trebuie să fi costat mulţi creiţari…”.

Nu ştiu câţi creiţari o fi costat, mama mă-sii, şi Manhattan-ul ăsta; cert este că imaginea verticală pe care am văzut-o atunci, pe autostradă, pentru prima oară, s-a apropiat şi s-a tot apropiat, până am intrat în ea.

În săptămânile care au urmat, am bătut insula cu piciorul. Am fost în Gramercy şi în Theatre District, în Upper West Side şi în Chelsea, în Greenwich Village şi în Battery Park, în Financial District şi în Tribeca, în Chinatown, Little Italy şi Soho: toate aceste zone, înfăţişate aici într-o „dezordine amoroasă”, se înşirau – de sus în jos şi de la est la vest – aproape ca nişte figuri dispuse geometric. Căci o minte vizionară, care s-a gândit, probabil, la toţi dezorientaţii lumii, a trasat Manhattan-ul cu rigla.

Cu excepţia zonei de jos, unde primii colonişti şi-au… făcut de cap, străzile mari (avenues) se intersectează perpendicular cu cele mai mici (numite streets). First Avenue, Second Avenue, Third Avenue etc. „merg” de sus în jos; strada 14, strada 15, strada 16 etc. etc. „merg” de la stânga la dreapta. West-East, Uptown-Downtown. Trebuie să fii cu totul şi cu totul aiurit, ca să nu te descurci în mijlocul New York-ului.

În partea superioară se întinde superbul Central Park, cu veveriţele, raţele şi copiii lui, cu tinerii sau mai puţin tinerii întinşi pe iarbă, şi cu Woody Allen ieşit la plimbare, zice-se, mai pe seară.

Faimosul Broadway taie oblic reţeaua de căsuţe formată de avenues şi streets şi îţi face o mare surpriză, dacă-l străbaţi de la un capăt la altul. Vezi cum zonele alternează spectaculos: aici magazine şi restaurante de primă mână; dincolo, mărfuri ieftine şi figuri de Ferentari.

Contrastele (cu care ne învăţasem în Brazilia) sunt puternice şi la New York. Abia ce ne obişnuisem, într-o zi, cu atmosfera din Chinatown (închipuiţi-vă un mega-Lipscani chinezesc, cu enorm de multe fleacuri ieftine), când, dând colţul, ne-am pomenit parcă într-o altă lume, cu restaurante şi magazine hiperluxoase. Două lumi complet diferite, aflate una lângă alta.

Am evitat, e drept, experienţa Harlem-ului şi a Bronx-ului. Nu de alta dar, fiind cam albi la piele, existau anumite riscuri. Dar era frapant, în zonele circulate şi aglomerate, amestecul de rase, de culori şi de tipuri umane. Albi şi negri, chinezi şi evrei, grăsane inimaginabil de grase şi bărbaţi coborâţi parcă de pe coperta unei reviste chic: ceea ce vedeam în faţa ochilor era un fel de carusel tipologic, o babilonie năucitoare.

Emigranţi sau copii, nepoţi, strănepoţi de emigranţi, locuitorii New York-ului şi-au pus, toţi, peticul propriu pe harta metropolei, pe viaţa care trepidează aici. Dar, în aproape trei săptămâni, v-o jur!, n-am văzut nicăieri o ceartă, un caft, o întrecere de înjurături sau de scuipături, o agresiune, un hold-up: ceva, acolo, care să-mi dea senzaţia că mă aflu într-un film hollywood-ian văzut pe ecranele noastre. Am văzut, dimpotrivă, atâta politeţe şi bună-cuviinţă, atâtea zâmbete deloc mimate şi atâta naturaleţe în comportamentul oamenilor de pe stradă, încât oraşul şi ţara aceasta au reuşit să intre, pe poarta din faţă, în sufletul unor turişti din România.

Ar mai fi atâtea de spus: despre uluitorul Metropolitan Museum şi dezamăgitorul Guggenheim (cu o expoziţie de „artă” sado-maso care m-a oripilat); despre Statuia Libertăţii şi croaziera în jurul Manhattan-ului; despre Empire State Building (care a rămas, după atentatele de la World Trade Center, cea mai înaltă clădire din oraş) şi despre blocurile-turn, cam de prost-gust, pe care un domn Turner le plantează peste tot. Despre mâncărurile semipreparate pe care americanii le bagă în ei, astfel încât apar grăsane inimaginabil de grase. Despre cafeaua slabă şi îngheţata rivalizând cu cea italiană. Despre curăţenia neverosimilă a unui oraş cu 23 de milioane de suflete. Despre miile de jucării pentru copii. Despre Washington, unde am fost într-un week-end, sau despre un orăşel ca Milesburg, în Pennsylvania, unde am ajuns cu faimosul Greyhound…

Dar esenţial mi se pare să spun acum, post-factum, post-U.S.A., următorul lucru. America, ţara aceasta atât de mare şi de frumoasă, e atât de mare şi de frumoasă datorită oamenilor ei. Ei sunt cei care au construit-o, ei sunt cei care fac, cum se zice, diferenţa. Muncind pe rupte şi ştiind, totodată, să zâmbească unui necunoscut. Între România şi destui românaşi care o populează pentru a o dezonora, există disparităţi aproape groteşti. În schimb, uriaşa ţară de peste Ocean este şi suma oamenilor săi; ei au făcut-o mare, nu numai la propriu, ci şi la figurat. Acum, de la distanţă, cu obiectivitate şi un anumit tip de invidie, pot spune fără teama de a greşi: God blessed America. Eu, unul le mulţumesc amândurora: şi Lui, şi ei.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Locuri, New York și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s