LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea I

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Povestea incepe cu ideea de a pleca in State. Aventura a inceput cu mult inainte de a ajunge acolo. Dar ca sa nu o lungim prea mult…

Am aplicat pentru job pe un site, am discutat cu angajatorul si m-am decis sa fac scoala de soferi pentru camion. Am luat examenul pe 10 iunie, iar pe 13 eram deja in State. Am mers in Massachusetts, pe o insula numita Cape Cod. Permisul mi-a fost trimis de o prietena prin posta.

Ajuns acolo, am lucrat 3 luni cu gandul la ce avea sa urmeze, plin de entuziasm… pana a venit ziua cea mare: din calcul in calcul mi-a rezultat ca ies mai bine daca imi cumpar motorul meu in loc sa il inchiriez. Si-apoi mai scot si ceva bani pe el cand il vand pe coasta Pacificului.

Si uite-asa, pe nepusa masa, m-am trezit cautand motocicleta pe Craigslist (un site folosit in draci de americani pentru anunturi – tot de acolo mi-am cumparat geaca noua, GPS…) Am gasit niste motociclete.. numere de telefon…

Zis si facut: cum am prins o zi libera am vorbit cu baietii la telefon si am piscat-o sa le vad motoarele. Prima programare: o Katana usor modificata pentru torque, pe care cum m-am urcat i-am dat blana. Sincer va spun ca mi-a fost frica. Cum am simtit totul in jurul meu ca fuge inapoi ca in NFS cand bagi azot, ochii au inceput sa imi lacrimeze, mainile sa stranga mai tare de mansoane si pieptul sa imi tremure. Da’ si eu nebun… schimbam vitezele ca la curse. Pana la 5, ca mai sus n-a mers.

Am dus-o inapoi la baiat si i-am spus: „Bro, sincer iti spun ca mi-e frica de motocicleta asta a ta.” A ramas derutat omu’, ca el voia sa o vanda sa-si ia ceva mai tare, insa nu era de mine motorul ala. Si decizia asta am luat-o pentru ca am mai citit cate ceva pe forumul asta. Multumesc celor care au incercat sa educe noua generatie de motociclisti prin sfaturi si povestiri: „Nu calari mai mult decat poti duce, chiar daca mergi incet. Vine un moment in care te crezi zeu si o incasezi.” Mentionez ca inainte de asta nu facusem decat vreo 500 km pe o Yamaha 250, inchiriata. Si aia in 2 zile…

Ei, cum am plecat de acolo, am stat 20 de minute pe o banca sa imi revin. Imi tremurau talpile si genunchii si respiram suspinat, cu ochii inca umezi, iar mersul imi era cu miscari involuntare de break dance. Mi-am revenit in fire, am pus mana pe telefon si l-am sunat pe David, tipul cu Honda Shadow.

Am ajuns la el acasa, a iesit omul, mi-a dat ochelari de soare, o casca d-aia „cruiser style”, de te lasa cu urechile pe afara, roasa si cu abtibilduri vechi si mi-a zis: „Be careful, allright?” Am vrut sa ii las un pasaport, ceva, dar a zis ca are incredere in mine. Omul a intrat in casa si eu am plecat.

O zi frumoasa, cu soarele cald… Eram in tricou si masini erau putine. Am dat cateva ture pe langa plaja Atlanticului.. O placere. M-am simtit de parca era prima mea zi in paradis. Parca eram deja indragostit, ma potriveam atat de bine in sa…

M-am intors si am discutat. Urma sa vin a doua zi cu banii, insa, dupa ce am plecat, am dat cateva pedale si m-am oprit. De ce sa nu o cumpar azi? Si am mers la el si am facut actele, m-a dus cu masina la banca de unde am scos banii… Era a mea! Prima mea motocicleta!

Dupa cateva zile de mers cu motocicleta la servici i-am facut asigurare si l-am inscris. Vazand ca merge OK, m-am hotarat sa nu ii umblu deloc la motor. Am schimbat doar guma spate, rebuilt caliper, schimbat placute frana fata (spatele era OK) rulmenti fata. Uleiul arata ca nou. Am mai cumparat chaps, manusi, un cutit legal (norme.. trebuie sa nu fie mai mare decat… sa ascunda lama… etc) cort, sac de dormit, paturica… Una–alta necesare pe drum.

Dupa micile investitii nu aveam destui bani, asa ca am gasit si al doilea job – dish washer. O saptamana am mers la 2 joburi. Am strans 1500 $, am cumparat o camera foto de 200$ si am plecat.

A inceput aventura… Eram in al noualea cer, nimic nu mai conta. Putea sa se intample orice. Sa fiu jefuit, sa mi se strice motorul, sa ma pierd singur prin America… orice! Nu imi mai pasa. Orice s-ar fi intamplat, facea parte din aventura. Chiar sa-mi fure motorul…

Prima directie: New York – Statuia Libertatii. Pe drum – aglomeratie o bucata buna, apoi Interstate-95 si altele.

Am oprit de nenumarate ori pe banda de urgenta ca nu-mi statea bagajul cum trebuie. Aveam 4 d-alea elastice cu carlige (sprangi cred ca le zice) si tot nu erau de ajuns. Cel putin nu in modul in care le puneam eu.

Stationat pe banda de urgenta, vine o doamna US citizen (intrari si iesiri erau ca pe un drum obisnuit in zona respectiva, la 90 grade) si imi spune ca are cateva elastice in portbagaj si daca am nevoie poate sa imi dea. M-a ajutat ca si ea a fost cu motorul prin State si stie ce inseamna sa calatoresti, rugandu-ma sa o dau mai departe la cineva care are nevoie. Intamplarea asta deja mi-a deschis mai mult orizontul asupra modului de gandire al americanilor, chiar daca eram acolo de 3 luni si intalnisem multi oameni (livram gheata).

Ei, si am mers eu ce am mers… viteza medie a fost cam de 45 mile/ora pana la New York. Aveam motorul, insa pe Autostrada nu mai calarisem. Ma depaseau tirurile ca vagoanele de la tren – unul dupa altul.

Si opresc in Providence, un orasel din Massachusetts cred,mananc niste gogosi si fac ceva poze. Cat faceam poze, opreste o masina cu muzica nigga style si o tipa frumoasa la volan: Nice chaps! Imi zic salivand: Bai frate, bestiala America!

Ajung la New York seara aproape de apus. Drumuri ca la noi, cu gropi urate si soferi nebuni. Cel putin la intrare in oras…

Nimeresc in Bronx, ca de… asa-s eu mai norocos. Si ma uitasem pe harta inainte si acolo chiar nu doream sa ajung. Si da-i bice, tata, sa ies repede de acolo ca pleca soarele de pe cer si ramaneam singur printer lupi – prada sigura. Politie ioc, blocuri nasoale, pasaje din fier cu vopsea jupuita de vreme si de rugina… Peisaj terifiant, negri cat incape…

Opream la semafor cu o mana pe acceleratie si cealalta gata sa lase ambreajul. Ma strangea in spate cand se uita cate unul la mine. Recunosc, mi-a fost teama. Aveam cutitul la mine, dar ce folos? Am oprit la o zebra pe care era deja angajat un tip care se uita la mine. Si mergea asa incet… ca mi se parea ca pana pune un picior in pamant trece o vesnicie. Parca simteam ca duduie pamantul sub mine. Am plecat in tromba. Imi venea sa ma pup ca mi-am luat GPS. M-a scos din mult rahat cat am fost in New York…

Ajung in Manhattan, vad zgarie norii care pareau ca nu se mai termina, mai ales ca soarele deja nu se mai vedea. Dau o tura pe acolo si ma opresc sa vad pe unde sa o iau. Iau drumul spre Lincoln tunnel. Il trec si opresc la o benzinarie.

Acolo ma suna cei de la Bank of America. Descoperisera ei activitate neobisnuita pe card. Am platit benzina cu cardul in 2 state diferite… Si stau cu ei de vorba vreo ora, timp in care incerc sa ii conving ca eu sunt titularul contului. Ma intreaba numele benzinariilor, locul din care am facut ultima tranzactie… Ce mai? Balci.

Mai baieti, no hard feelings: americanii se poarta super cu strainii. Chiar le sunt deplin recunoscator celor de la Bank of America pentru procedurile avute. Probabil, din experienta lor cu studentii veniti prin work & travel, stiu ca unii mai pierd carduri si avand in vedere ca acest card a fost folosit in mai multe state, s-au autosesizat si au verificat. Nimic de plans. Doar ca era tarziu si in acel moment chiar aveam nevoie de timp. Clar nu imi ardea de stat la povesti cu cei de la banca.

Habar n-aveam unde ma aflu. Nu stiam daca sunt in New York sau New Jersey. Pentru cei care nu stiu, acestea sunt doua state diferite. Treci un pod si esti in alt stat. Defapt sunt ca judetele la noi. Ca se vorbeste aceeasi limba, au aceleasi preturi, acelasi stil, etc. Nu ai de unde sa stii unde ai ajuns decat daca ai GPS cu harta potrivita. Pierd pe acolo vreo ora, le spun ca o sa calatoresc cross–country si sa nu isi faca probleme in sensul asta. Pun si eu benzina si plec mai departe.

M-am pierdut printr-o zona industriala. Bai frate, atat de urat era pe acolo… Buruieni la marginea strazii… drum din dale de beton, insa vechi de cand America, praf cat cuprinde… Trebuia sa trec o cale ferata si sa fac stanga vreo 120 de grade. Nasol, am apucat alt drum.

Era deja tarziu, trecut de 9, si inca nu eram cazat la un motel in siguranta cu motocicleta parcata, legata si incuiata. Visam la un dush fierbinte si la un ceai. De… prima zi, inca nu eram obisnuit cu drumul.

Ma invart eu pe acolo prin zona aia industriala, ma intorc, mai verific GPS-ul (un GPS antic, mare cat toate zilele, Magellan RoadMate 700, cumparat cu 40 $ de pe craigslist) In fine, intr-un final deja ma pierdusem prin New Jersey si cautam un motel. Preturi? Usturatoare: 70 – 80 $ pe noapte.

Intr-un final ajung intr-o zona Spanish, cu case si cosuri de gunoi pe marginea strazii. Zona buna, imi zic. Trebuie sa fie mai linistita… Si bag o locatie la GPS. In drum spre acolo, dau pe drum de un Motel care nu aparea pe GPS. Opresc, ma uit… Curat, parcare in interior… asfalt OK, trotuar curat…

Intru si eu sa imi incerc norocul. 69$ cu taxe incluse. Buuuuun. Mai stau de vorba cu receptionerul. Afla ca sunt din Romania si imi spune despre Ceausescu si regimul comunist, despre revolutia din 89 si despre Nadia Comaneci, Nastase… Am ramas impresionat. Imi imaginam ca nu o sa stie nici macar unde e Romania pe harta. Ma cazez, bag motocicleta in parcare, o incui si fug sus.

Camera… relativ OK. Tapetul se dezlipea din loc in loc, mirosea a vechi, usa avea urme de topor, insa per total, avand in vedere preturile din zona si faptul ca era o zona linistita, am fost multumit. Televizor in camera, dush cu apa calda… Ma rog, apa calda curgea calda, insa pana imi atingea umerii se racea ca era jetul era pulverizat. M-am gandit la multe lucruri si intr-un final am adormit.

A doua zi de dimineata, m-am trezit si am mancat, apoi am sters-o spre New York. Aveam de vazut Statuia Libertatii, Manhattan-ul cu Broadway, Time Square…

Ajung la Holland Tunnel – taxa de trecere de 7 dolari (parca. Oricum, scump in draci). Trec in Manhattan, dau o tura, opresc prin locuri interzise, mananc ma plimb… Ajung pe la Empire State Building si urc sus. O minunatie! Am stat acolo sus cu nasul in vant pana s-a inserat bine.

Se vedea superb de sus. Tot New York-ul! Si parca nu se mai termina… Cladiri cu zeci de etaje, reclame luminoase mari cat o casa… Era atat de sus ca nu vedeai oamenii pe strada. Erau puncte mici-mici. Abia cu zoom maxim am reusit sa prind ceva (si aveam zoom optic 12x).

Dupa experienta asta de high altitude, merg la lift si cumpar ceva suveniruri, dupa care cobor, imi iau motocicleta parcata ilegal pe trotuar si plec. Ajung langa Time Square, trag iar pe trotuar (aproape de strada), leg motorul cu cablul si il incui si plec in Hard Rock Café, chiar in buricul targului.

Am vazut acolo ecrane LCD cu reclame mai mari decat mi-am imaginat ca pot sa existe. Cred ca aveau in jur de 4/3 metri. NYPD, RASDAQ, numai lumea buna avea sediul in Time Square. Turisti de peste tot din lume, care mai de care cu o cultura si limba mai stranie… Japonezi, Europeni, americani din alte state in vizita, canadieni, etc. Per total, un oras colorat cu multe culturi si limbi.

Hard Rock Caffe: fac poze, mai dau la lume sa-mi faca… Vad un Moto Guzzi antic insa care arata impecabil, chitara lui Paul McCartney, 4 costume autentice ale celor de la The Beatles… Atmosfera beton, lume care stie ce inseamna viata.

Mai dau o tura pe Time Square si ma intorc la motor. Un tip care vindea carti la taraba la 3 metri de mine imi zice ca a fost o politista care e posibil sa-mi fi dat „a ticket”, dar din moment ce nu am gasit “slip”-ul la bord… Speram sa nu imi vina nici la adresa la care am inregistrat vehiculul, respectiv casa in care am locuit toata vara.

Si asa s-a incheiat prima zi in New York. Am mers inapoi, cu gand ca nu mai stau si a doua zi tot acolo. Cheltuiam prea mult.

Urmatoarea dimineata plec la Liberty Statue, ca nu apucasem sa merg cu o zi inainte. Superba ideea de la care s-a construit statuia, insa si mai frumoasa cea vehiculata astazi in lume. Cele 7 raze din coroana, flacara care a fost schimbata… O poveste interesanta. Am savurat deplin si privelistea pe care a avut-o de oferit piedestalul statuii. M-am simtit implinit ca am pus piciorul pe acolo.

Apoi Ellis Iland: insula in care debarcau pentru prima data emigrantii. Aici se facea selectia celor care ajungeau. Unii intrau in State, altii erau trimisi inapoi… Si acolo am descoperit o poveste foarte interesanta. Ba chiar am gasit un perete pe care erau vreo 20 de tablouri cu portrete cam de 30 cm diagonala, sub care scria originea celui din imagine si directia in care calatorea. Era si o femeie frumoasa din Romania la vreo 30 de ani, imbracata foarte elegant, cu palarie din vremuri de demult, insa la destination scria Unknown. De altfel, singura care avea destinatie necunoscuta.

A mai trecut inca o zi, deja era aproape seara cand am plecat spre casa si deci am mai platit o noapte si am mai stat. Check-out, ca sa stie cine merge nu e la ora 12 ca la noi. Acolo, majoritatea au check-out-ul la ora 11, si chiar am gasit un motel la care era la ora 10.

Ei si asa m-am petrecut la New York. Urmatoarea dimineata mi-am fact bagajul si am plecat. Urmatoarea destinatie: NIAGARA!

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, New York și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s