LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a II-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Urmatoarea dimineata m-am trezit devreme, ca aveam cale lunga de calarit. Mi-am facut bagajul, am verificat uleiul, apa, lichidul de frana si ambreiaj, am sters motorul de praf si am plecat. Dar numai vreo 200 de metri, pana la un service, ca aveam impresia ca trebuie adaugat lichid de frana (aveam si de ala cu mine). Surubelnita aveam, dar surubul se blocase si i-am ras canalele. Aveam nevoie de ajutor.

Tipul de acolo a fost „jos palaria”. Nu-i stiu numele, dar il respect mai mult decat pe multi dintre prietenii mei. Cum m-a vazut necajit a si intrebat care e problema. Mi-a dat o masina de gaurit, am chinuit surubul, l-am reparat si am vrut sa ii platesc. Nu a vrut sa imi ia bani. A zis ca ma admira ca am plecat la drum.

Initial, credea ca sunt un tip plecat in lume sa isi caute un loc in care sa se stabileasca („a rider searching for a place to settle down”, dupa cum m-a descris fratelui sau la telefon). Cand am plecat, mi-a zis „God Bless you!” Am multumit omului, insa in mintea mea am ramas fara cuvinte. Practic, nu a facut decat sa imi dea o bormasina sa rezolv un surub, dar sufletul din el m-a facut sa il .. (pot sa spun „sa il iubesc?”)

Plimbarea a fost placuta prin oras, pana am reusit sa ies si sa ma indrept spre Buffalo, orasul in care aveam de gand sa ma cazez ca sa vad renumita cascada. A fost vreme frumoasa asa ca am gustat din fiecare kilometru. In fond… era aventura mea, de ce sa ma grabesc?

Am mers toata ziua, cu mici pauze pentru alimentare cu benzina si cate-un sandwich. Cred ca asta a fost ziua in care am facut cei mai multi kilometri.

Tarziu mi-am dat seama ca „riding for fun” nu a fost intocmai eficient. Eram cu mult in urma fata de ce-mi imaginasem, asa ca am hotarat sa nu ma mai opresc decat pentru benzina. Ma durea dosul de atata stat in sa, iar coloana si coastele imi pocneau la miscari mai ample. Dar asta conta prea putin, de neluat in considerare in fata maretiei calaritului pe asfalt american…

Ma simteam ca un renegat veritabil, pe cruiserul meu negru cu leather throttless, si asta imi hranea spiritul nomad intr-un asa hal incat uitam de foame, de sete, de oboseala… Nici macar faptul ca nu aveam windshield nu conta absolut deloc. Mi-a batut vantul in fata mai mult decat as fi crezut. Fara windshield, fara casca integrala – nu stiu de ce, dar am simtit ca vreau sa o fac in felul asta.

As fi putut sa imi cumpar alta casca inainte sa plec – aveam totusi de traversat America – dar calaritul avea alt gust cu fata libera. Acum, dupa mai mult de 10.000 km spun cu mana pe inima: calareala de cruiser cu fata in vant e unul din cele mai bune lucruri care i se pot intampla unui motociclist. Iar cei cu suflet liber stiu bine despre ce vorbesc.

Sutele de km treceau. Doua… Trei… Campul se transforma in deal, dealul in deal cu padure… iar soarele ardea din ce in ce mai putin. In acea zi am prins si ceva vreme urata. De, ma apropiam de zona marilor lacuri.

Am mers pana s-a inserat si am oprit pentru benzina intr-un orasel plin de indieni. Cel putin asa mi s-a parut pe moment, la cat eram de strain locului. L-am intrebat pe unul daca ma aflu pe drumul cel bun, iar dupa confirmare i-am zambit multumit ca am vorbit cu primul indian din viata mea, am platit si am adapat murgul. Era insetat rau… Facuse 140 de mile fara sa-i dau nimic altceva decat jar.

Dupa ce-am infulecat si eu rapid ce merinde mai aveam prin rucsac, m-am pornit hotarat sa ajung in Buffalo. Si mai erau kilometri…

Cu faza scurta, cu mai multa grija, cu ochii bulbucati cat cepele si cu limba inca scoasa de 40 cm de placere, mergeam pe un frig de-mi crapau obrajii spre Niagara. Trebuia sa ajung in ziua aia. Neaparat. Altfel riscam sa pierd prea mult timp aici, unde nu sunt prea multe de vazut. Urma Grand Canyon, Las Vegas, Death Valley, Sierra-Nevada, Coasta de vest… Trebuia sa ajung azi!

Am trecut prin cateva orasele mici iar apoi am nimerit in mijlocul lui nicaieri. Noapte neagra in jur, masini ioc… Se auzea doar zgomotul neobositului motor de Honda care parca repeta neobosit „Honda runs forever! Honda runs forever!”…

Incepeam sa simt oboseala si eram constient de asta. M-am bucurat foarte mult ca reuseam sa fiu lucid. Poate pentru unii pare simplu, insa, din ce auzisem, stiam ca e posibil sa obosesc si sa nu simt. Atunci e periculos in trafic, mai ales pe motocicleta.

Simteam toropeala cum incepe sa curga in mine. Aerul rece incepea sa imi patrunda geaca si apoi, incet, ii cedau si hainele. Mainile deja erau reci sub manusile purtate toata ziua. Se lasa frigul, mai neiertator ca oricand. In gand aveam o singura rugaminte: „Hai orasule odata, ca nu mai pot!” Ma uitam in zare cum trona intunericul peste pustiul la fel de negru si strangeam din dinti rezistand vantului din ce in ce mai rece.

Drumul era drept, nu ma solicita deloc… stateam cu mana in gaz si cealalta intre picioare, la calorifer. La un moment dat, drumul mi-a ascultat rugamintile si a inceput sa se onduleze. A aparut si ceva padure? Ceata usoara? Vad un semn rutier: Atentie Animale! Mergeam cu 70 km/h, dar cu frica. Nu lasam deloc oboseala sa puna stapanire pe concentrare. Mi-am zis: „Noroc ca-i frig! Asta ma ajuta?”

Am indurat asa cam pret de o ora, dupa care am hotarat sa ma opresc. Am cautat pe GPS moteluri, am sunat (impresionant de batran, saracul GPS, dar avea numere de telefon la informatii despre moteluri… cum ziceam – sunt norocos!) dar nu a raspuns nimeni, din pacate. Am pus locatia pe GPS si am plecat, oricum era in drum.

Ajuns acolo, caut lumina… la office – nimeni. Doar un mesaj cerea atentie: NO VACANCY. Incalzit de speranta, simteam deodata raceala cum pune iar stapanire pe mine. Mi-am tras manusile, am potrivit fularul si i-am dat bice. Cat sa mai fie pana la urmatorul?

Nici la motelul asta nu raspundea nimeni la telefon. Cred ca am mai mers vreo 4-5 km, insa i-am simtit ca pe 100.

Ajuns acolo intalnesc un cuplu care erau (ar fi trebuit sa fie) in luna de miere. Zona de munte? Deal?… Era noapte, insa erau arbori specifici zonei montane. Si eu, ca si ei, aveam aceeasi problema: nu era nimeni care sa ne cazeze.

Dau ei o tura prin jurul vilei (era mai mult o pensiune decat motel, cum era trecuta pe GPS) si gasesc un biletel lipit de geam care spunea „My guests are welcome to come in and make themselves confortable”. Foarte ciudat… Oare sa fie vorba doar de cuplu? Ca vorbisera inainte sa ajunga. Oare sa fie vorba de oricine vine acolo? Nici la numarul lasat pe bilet in caz de urgente nu raspundea nimeni…

Intram si noi ca era usa descuiata, strigam pe acolo.. Nimic! Stau 2 minute, ma incalzesc si plec la GPS sa caut alta locatie. Imi era atat de frig incat nu simteam degetul apasand pe ecran. Ma gandeam sa imi iau bagajul si sa o sterg direct sus, sa fac un dus fierbinte si sa ma arunc intr-un pat sub plapumioara. Mi se impaienjeneau ochii si salivam cu gandul la plapuma aia calda. Parca deja o simteam pe spate.

Asa de puternic imi devenea gandul sa raman… Si totusi, era casa omului, nu ma puteam caza… Intram prin efractie, si de probleme chiar nu aveam nevoie (chiar daca faceau parte din aventura).

M-am hotarat sa plec. Moteluri mai erau prin zona. Nici nu mai stiam cat sunt de departe de Buffalo. Nu am mai dat zoom out la GPS. Acum nu voiam decat sa ma bag in pat si sa dorm. Am mai cautat prin cateva locatii in care, din pacate, nu am gasit moteluri. Oricat de mult am laudat GPS-ul, mi-a facut si draci si i-am blestemat programatorii: pe ecran aparea motel, in intersectie erau doar case, in alta parte – parcare… In fine, m-am suparat si am tot dat bice.

Am ajuns in urmatorul orasel, unde am gasit un Motel 6 sau Motel 8, intru si intreb un pret. Era cam 1:00 dimineata. L-am intrebat, cu o oboseala evidenta si autentica infipta in adancul expresivitatii, daca are camera libere si cat costa. M-a intrebat daca am triple A (Triple A e un fel de membership la clubul auto national sau ceva de gen, cu care ai reduceri si diverse facilitati cand calatoresti). Am zis ca nu. Atunci tipul mi-a zis: „Repeat after me: Yes, Dave! I have Triple A!”

Usor amuzat de situatie si placut impresionat de ajutor, am repetat calm si fara graba tot ce a zis el. Apoi, dupa un zambet mi-a spus ca are o camera si costa vreo 110$ (cred). Cand am auzit am uitat de frig, de foame si de somn. I-am spus jenat ca e putin cam scump pentru mine. Mi-am luat manusile si fesul si am plecat.

Am topit linistea cu pornirea motorului la care eram sigur ca nu se astepta nimeni la ora aia tarzie si am plecat la benzinaria din zona. Am facut iar plinul, desi inca nu era nevoie, si am plecat mai departe.

Incepea sa picure cu stropi marunti desi parea ca o ceata apoasa. Mergeam pierdut cu gandul la patul cel cald care ma astepta undeva la cateva minute mai in fata. Parca stiam ca urma sa ajung la un motel. Nici nu am terminat de gandit, ca am si vazut unul.

Intru, sun… intreb de camera libere. Norocos, prind una cu vreo 70$, bag totul in camera, incui motorul si pun apa fierbinte in cada. 10 minute m-am bagat la dezghetat, iar apoi m-am trantit in pat ca un iceberg in ocean dupa desprindere de pe calota glaciara.

Maine vad cascada? Si s-a rupt filmul.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s