LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a III-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Dupa ce am dormit ca un bebelus, invelit cu tot ce am prins in camera, m-am trezit ceva mai odihnit decat in ultimele zile. Deja obisnuita, a urmat pregatirea de drum si inceperea unei noi zile, cu gandul la ce ma asteapta pe unde ma va duce drumul. Si, dupa cativa kilometri de placere si soare, am ajuns…

Se auzea de departe, iar norul de apa pulverizata se ridica precum o oda a libertatii spre cerul senin. Cea mai spectaculoasa cascada pe care am vazut-o vreodata era chiar in fata mea si parca inca nu realizam asta. A fost superb!

M-am invartit pe acolo cateva ore facand poze si apoi m-am cazat la nici 100km de locul in care mi-am petrecut noaptea precedenta. Voiam neaparat sa vad cascada noaptea, ca auzisem ca ar fi frumos. Zis si facut.

M-am urcat pe motor si am cautat un motel. Am mers ce am mers pe un asfalt cu cratere de-mi injuram clipa in care mi-am zis sa o iau pe acolo si, intr-un final, am ajuns la un motel. Am parcat, am dat casca jos si am intrat in bar.

Tipic american.. Masa de biliard cu fum sub lampi, 2 mosnegi cu palarii la o masa band bere si o barmanita la taclale cu cineva. Lor le era firesc, insa pentru mine era ca-n filme. Scaunele cum le stiti rotunde, inalte…

Dau buna seara si astept. Barmanita mai spune ceva doamnei de la bar si imi da atentie:
„Hey, honey!” (pentru cine nu stie, e un salut cat se poate de obisnuit la ei, insa pentru mine – la fel, ca-n filme…)

Parea ca sunt putin iesit din comun pe oriunde ma duceam. E drept, nu prea am vazut motociclisti imbracati integral in piele, desi locurile prin care am mers erau in mod sigur destinatii vizate. Am inchiriat o camera, si am plecat inapoi sa vad luminile.

Dupa inca o noapte in zona mi-am pus casca si am dat bice. Vreo 2 zile prin New York, inca 2 pe la Niagara… Petreceam prea mult timp in zona de est. Am muscat din autostrada si nu mai ieseam decat pentru benzina cam la 130 de mile.

Am inconjurat pe jumatate Lake Erie pe la sud pana la Toledo, si de acolo am luat directia Chicago. In zona asta, kilometrii treceau fara sa ii simt la fel. Eram concentrat mai mult pe distanta. Am ajuns in apropiere de Chicago si am gasit un motel ieftin, prin Gary – malul lacului Michigan. Acolo am dormit cu 25$.

A doua zi am ajuns in Chicago, in zona industriala pe care am traversat-o fara sa o simt, am mancat intr-un restaurant fast food ordinar (locul in care americanii merg zi de zi – cel putin cei de acolo pareau de-ai casei)

Am oprit sa intreb un pusti pe unde e intrarea pe „Hystoric 66” si nu a stiut, insa privirea tinta spre motocicleta l-a dat de gol… Am intrat mai in vorba cu el si mi-a spus ca ii place motocicleta. Stiam exact ce e in inima lui, pentru ca, in urma cu numai cateva luni, salivam si eu pierdut cu privirea spre cate un cruiser personalizat cu franjuri din piele, capse … L-as fi dat o tura, dar aveam atata bagaj pe spate…

Nu am stat deloc in Chicago. Nici macar nu am mers spre centru. Nu era un loc in care sa-mi doresc foarte mult sa ajung si eram pornit sa fac distanta…

Am luat Highway 57 si am mers cateva mile bune… La un info center mi-au spus ca old 66 era noua 55, care se intindea la cativa km mai la vest, paralela cu 57 pe care ne aflam. Nasol!

Am gresit drumul inca de la inceput… M-as fi intors inapoi, dar facusem deja vreo 50 km, asa ca am tot mers pana am prins 17 spre vest. Am ajuns la Dwight, unde am prins o ploicica (prima mai sanatoasa) de vreo jumatate de ora, dupa care am plecat spre sud.

Ajuns in Pontiac mi-am zis ca ar trebui sa intru la muzeul route 66. Era inchis deja, asa ca am dat o tura si m-am cazat la motel Palamar. Acolo… oameni de treaba, zambitori.

Doamna de la receptie mi-a facut o reducere, ca nu aveam marunt, si m-a rugat ca pe Dumnezeu sa am grija de cheie, nu cumva sa o incui in camera ca nu are dublura (in multe moteluri usile se incuie automat la inchidere). Am facut ceva cumparaturi linistit, ca era timp. Prin supermarket numai lume cu fetze fara riduri, calmi toti si relaxati.. (in varianta autohtona – „Avem di tăti”)

Urmatoarea zi am plecat la muzeul Route66, inca de dimineata. Povesti superbe salasluiau in obiectele din vitrine, asteptand parca in afara timpului. Istoria lor nu e la fel de veche precum a noastra, insa are un gust savuros, datorat in primul rand oamenilor care au crezut in libertate.

Am vazut multe chestii interesante, intre care sticle de Pepsi Cola, Route66 root beer („root beer” e o bautura de care nu am mai auzit decat in State. E un fel de bere neagra, usor dulce, cu o aroma particulara) un panou cu placute de inmatriculare din fiecare an (incepand cu 1911 si terminand cu 1984, cand s-au dat placute de inmatriculare permanente), insigne cu 66…

Alaturi, in aceeasi cladire, era Pontiac War Museum. Aveau expuse nenumarate uniforme, caschete, arme de tot felul, de la baionele pana la pistoale si shotgun-uri. Insa piesa de rezistenta era o bazuca lunga de vreo 2 metri, acelasi model pe care l-am vazut pentru prima oara in filmele cu Schwarzenegger, cand eram pusti.

Impresionat de povestile lor, am petrecut acolo vreo 4 ore. Am invatat ca FREEDOM IS NOT FOR FREE de la cei de acolo – veterani toti 5.

Intamplarea a facut sa fiu primul roman care viziteaza muzeul, si mi-au dat un tricou „Get your kicks on route 66” si steag american, cadou. M-am simtit mandru sa reprezint o tara intreaga… Am facut o poza cu toti 5 si i-am rugat sa mi-o semneze. Acum o am acasa si e unul din cele mai valoroase obiecte pe care le am din State.

Cu inima impacata ca am avut ocazia sa vad o bucatica de istorie Americana, m-am intors la motel si m-am pregatit de drum. Pe drum – 4 Chevy’s old style absolut superbe. Sunt multi care, mai ales pe route 66, isi iau nevasta si pleaca la drum prin America. Asa da concediu!

Am dus cheia cu mult dupa checkout time si am cerut scuze doamnei, insa zambetul ei cald m-a linistit din prima ca nu e nicio problema. Am pornit mai departe prin Pontiac, pe old 66, insa am ajuns curand la autostrada, unde m-am asezat mai bine in sa, am tras fularul pana-n dinti si i-am dat jar.

66 era paralela cu autostrada. Mergea asa zeci de km pana se pierdea prin cate o localitate pe vechiul traseu, iar apoi iesea din nou sa atraga priviri de pe asfaltul de poveste intins pe highway.

M-am pierdut de cateva ori si am mers kilometri in directii gresite. Cand am gasit iar autostrada, am pupat-o si am ramas, ca voiam sa dau si randament la distanta. Au trecut asa zeci de mile…

Am ajuns in Springfield – Illinois, unde am mers la mormantul lui Abraham Lincoln. Soarele plecase nu demult de pe cer si nu era nimeni, insa monumentul stapanea linistea parcului din jur, lasandu-mi un gust de satisfactie ca am calcat si pe acolo.

Nu am stat nici in Springfield, desi asa ma gandeam la inceput. Am plecat mai departe sa mai fac niste mile in aceeasi zi. Voiam sa vad mai mult din America, si deja ma vedeam ajuns pe coasta de vest. Gandurile ma propulsau la zeci de mile in plus in fiecare zi. Acum deja nu mai conta cate mile fac in fiecare zi. Ma straduiam sa tin pasul cu antecalculul si, in acelasi timp, sa nu-mi rapesc nici din placerea calariei prin cat mai multe locuri si cu popasuri lungi si dese.

Savuram fiecare ora pe motor. M-am dat cu drumul, deja usoarele dureri de spate erau obisnuite si nu le mai luam in seama… Distanta pana la urmatorul gas stop trecea mai repede… Eram infipt in calatorie intr-un hal de nedescris, si asta imi placea teribil!

Am inceput sa simt ca e momentul pentru somn. Banii incepeau sa fie din ce in ce mai putini, asa ca am zis ca dorm la cort in seara aia. Zis si facut: caut un camping prin zona si merg spre acolo. La check-in era inchis, insa langa usa trona plin de egoism afisul NO TENTS! Scarbit si suparat in acelasi timp (sincer, ma simteam ca in Romania) am luat-o la drum si am mai batut cativa km de 66 ca sa ma relaxez.

Incepea sa imi placa atat de mult sa merg noaptea… Intuneric deplin, pustiu in jur si o liniste de mormant, peste care era rege doar sufletul Shadow-ului. Doar eu cu motorul meu, farul si 66 – un sentiment la care ravneam cu vreme in urma. Indescriptibila senzatia… mai ales ca in minte mi se invartea o idee ca un girofar calm, pierdut in linistea noptii: I’m riding America!

Am ajuns la Arts Motel (pe 66), unde m-a cazat o domnisoara foarte draguta din toate punctele de vedere. Oricum era tarziu, iar daca mergeam si mai aproape de St. Louis riscam ca motelurile sa fie prea scumpe.

P.S. Am omis sa va spun ca War Museum a fost amenajat intr-o fosta inchisoare.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Chicago, Impresii de călătorie, Locuri și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s