LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a IV-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Dimineata, deja obisnuit cu ritualul care mi s-a intiparit in modul de a incepe o noua zi, am facut un dush, am asezat bagajele, am verificat si curatat motocicleta, am lasat cheia si i-am dat bice. Urmatoarea oprire: Saint Louis.

Dupa ceva batai de cap cu benzi de autostrada, poduri si intersectii, am ajuns intr-un final la un oficiu Western Union, de unde am scos niste bani (Adi, multumesc inca o data!). Am vazut frumosul arc de otel si am zis ca ar fi pacat sa ajung acolo si sa nu merg sa il ating. Zis si facut: am ratacit pana am ajuns pe banda care trebuie, dupa ce am trecut 2 poduri, am intors si parcat ilegal. In fine, am incuiat si acoperit motocicleta cu husa si m-am dus.

De departe se vedea frumos.. De aproape era incredibil. Era un simplu arc metalic, insa modul in care fusese construit era de neimaginat. Cum l-au ridicat, care e secretul echilibrului… cum se face ca e asa rezistent? Multe intrebari care mi-au invadat mintea deodata. Daca sunteti in zona, mergeti neaparat sa il vedeti. E fabulos: are 192 m, e cel mai inalt monument din Statele Unite.

Am vazut frumosul muzeu din subsol, de la baza arcului, si nu m-am putut abtine sa nu urc pana sus. Liftul a fost o experienta unica. Cel mai ciudat lift – carusel (ii spun asa pentru ca a fost construit sa urce usor oblic, pe o directie curba).

Placuta impresie m-a tinut ceva vreme in zona. Am facut ceva poze si am plecat. Deja era trecut de pranz…

Arcul – Gateway to the West – era acolo si simteam ca deja am facut o buna parte din drum. Practic eram cam la jumatate, deja simteam ca de acum numar km descrescator pana la destinatie. Ma simteam rege peste distanta ce urma sa vina, insa nu era intocmai ce mi-as fi dorit fiindca simteam ca vine si sfarsitul aventurii. Am mai mers, am mai dormit la moteluri…

In Rolla am intalnit 2 baieti cu care am iesit la un biliard dupa ce m-am cazat si am lasat bagajul. Am baut prima oara bere de cand plecasem de acasa…

66 a fost lung si frumos, a mai picurat nitica ploaie din cand in cand.. insa mi-a placut ca nu era uda tare. Nu stiu despre voi, dar eu ma declar impatimit al raidului pe ploaie. Mai ales daca e noapte, liniste si asfaltul doar al meu.

Sunt locuri prin care am trecut in aventura pe 66 si care inca nu stiu unde se afla pe harta. Am inchis GPS-ul si mergeam spre vest. Nu-mi pasa ce urmeaza. Stiam doar ca merg spre Grand Canyon, si drumul care imi putea satisface dorinta asta era cel de sub roti.

Am trecut prin Arcadia, unde am vazut Round Barn… O minune a route 66. Incredibil cum era sustinut tavanul de o asa suprafata, fara stalpi de sustinere… fara un schelet din barne… nimic.

Tot in Arcadia am intalnit un grup de motociclisti cu care am intrat in vorba si am aflat ca cei mai multi dintre ei au calcat pe coasta de vest prin weekend… concedii… Era ceva obisnuit sa aiba cateva zile libere, sa isi ia motorul si nevasta (sau numai motorul) si sa plece in locuri indepartate. Nu au stat prea mult, mi-ar fi placut sa aflu mai multe.

Pe drum am gasit si cea mai mare sticla de Cola, inalta cat o cladire cu 4 etaje.

Am trecut prin Oklahoma, unde m-a ajutat un motociclist sa gasesc un bancomat (aveam pe GPS si bancomate, insa unde ajungeam era fie inchis, fie nu il gaseam ca era in interior prin magazine). Sa va spun cum a fost:

Intrasem in oras si aveam de gand sa dau o tura, sa vad cum e. Am mers acolo la National Memorial, un monument construit in cinstea celor care au cazut la atentatul cu bomba din acelasi loc. Un luciu de apa nu mai adanca de 4 cm, care sta pe o suprafata din piatra de culoare neagra. Impresionanta povestea.

De acolo am plecat spre un bancomat ca aveam nevoie de cash. Pe drum am oprit sa studiez harta de pe GPS si, in timp ce butonam tacticos cu manusile pe maini, opreste un tip imbracat rock style, cu blugi… ochelari de soare, batic pe cap, mustata lunga lateral si barba, si intreaba daca e totul in ordine. Calarea o HD Electra Glide, din cate am realizat pe moment.

I-am zis ca nu am nici un fel de problema, cu exceptia faptului ca nu ajung la un bancomat (ma plimbasem deja vreo 30 de minute, cu incercari esuate la vreo 3 locatii). A scos tipul mobilul hotarat sa obtina informatia, ca si cum un bun prieten avea mare nevoie, a stat la telefon vreo 4 – 5 minute intreband unde gaseste cel mai apropiat bancomat disponibil, dupa care a inchis si a zis: „Follow me!”

In timp ce stateam in urma lui, desi eram doar noi doi, ma simteam mandru ca faceam parte dintr-un „grup de motociclisti”, sentiment pe care nu mai avusem ocazia sa il traiesc.

Dupa vreo 2 km, fara trafic dar cu multe viraje si semafoare, am tras pe dreapta si mi-a aratat o benzinarie unde a zis ca este si bancomat. I-am strans mana si i-am multumit din partea Romaniei pentru ajutor si ne-am despartit. Am pus benzina, am scos cash si am plecat mai departe.

Pana in Elk City am mai dormit intr-un motel tot pe 66. Oprisem tot noaptea tarziu, dupa 23, cum imi placea mie. Cu mare parere de rau am plecat din Elk City, fara sa vizitez National Route 66 Museum, unul din targeturile foarte importante. Eram in urma cu mult, si deja terminasem banii cu care plecasem la drum. Trebuia sa bag mile, frate…

Am dormit in Amarillo la primul grup de moteluri gasite. La motel 6 am nimerit si a fost piparat, dar eram atat de obosit incat nu ma gandeam la patul care ma asteapta sus in camera.

De la Amarillo, unde am cautat campul cu masini ingropate pe jumatate si nu l-am gasit, am plecat spre Albuquerque. Am ajuns relativ devreme si am gasit loc de cazare cu 40$ Eram cu cutitul la os… „Money were such an issue!”

Am dat o tura de seara dupa ce m-am cazat si am cumparat mancare. Batea un vant ca-mi era frica sa nu raman acolo si a doua zi. Aveam deja mii de mile, dar tot imi era frica in trafic cu vant puternic. Am si avut probleme zilele alea cu vant lateral puternic dinspre sud.

Si aventura incepea sa isi arate coltii… Banii se terminau putin cate putin, distantele erau mici in fiecare zi (calculasem sa fac vreo 450 de mile pe zi si faceam cam 300 – 350), motorul incepea sa ceara nitel ulei… vremea se strica…

Se apropia sfarsitul drumului si trebuia sa vand motocicleta. Am inceput sa ma gandesc la asta, ca nu imi permiteam sa stau prea mult in San Francisco. A doua zi, in Albuquerque, am cautat acces la internet si am postat un anunt pe Craigslist – pret de vanzare 1600 $, negociabil.

Cautand sa cumpar ulei de motor, am intrat intr-un punct de recrutare for the army. Acolo l-am intalnit pe Kevin, un soldat care avea un Gixer, cum a spus el (probabil GSXR). A intrat pe Google Maps ca sa ma ajute nitel, mi-a dat ceva ponturi si, cand a aflat ca am plecat din Massachusetts si merg in San Francisco mi-a zis ca sunt nebun. Nimic mai placut sa auzi cand faci lucruri de asa anvergura… I-am multumit pentru tot, am luat motorul si da-i, frate, bice pe autostrada, ca sa bag mile serios.

La vreo 3 km de mers blana, aud un claxon. Ma uit in oglinzi si vad o masina. Ma dau pe prima banda si il las sa treaca pe nenorocit. Accelereaza baiatul si reduce in dreptul meu, iar tipul din dreapta ma fluiera. Cand ma uit, sa nu-mi vina sa cred: colegul lui Kevin pe scaunul din dreapta, cu camera mea foto in mana.

L-am urmat pana intr-o parcare, langa autostrada, ne-am oprit si mi-a zis sa am grija pe unde imi mai las „stuff”-ul ca nu o sa gasesc intotdeauna baieti amabili. I-am strans mana si i-am multumit din inima, dupa care l-am intrebat cum il cheama, ca sa stiu cine m-a ajutat. Abia atunci am aflat ca il cheama Kevin.

A urmat Midpoint Route 66, unde am mai zabovit si am facut ceva poze cu un „truck” din vremuri… Nu realizasem, insa era in fata unui restaurant. A iesit o doamna sa ma ajute, si dupa ce mi-a facut cateva am intrat sa beau un ceai.

Era proprietara. Am mai vorbit despre vremurile vechi si sutele de motociclisti care trec pe acolo in fiecare an. Cand sa platesc… nu a vrut sa ia bani. Vazand cum stau lucrurile i-am multumit si i-am lasat 1 $ bacsis. P-ala nu l-a refuzat.

Am mers la un alt restaurant, recomandat de ea sa servesc pranzul (acolo serveau doar cina probabil), unde am fost surprins de modul in care stiu oamenii sa faca turism: Midpoint Caffe – Gallup. Acesta era punctul din care in orice directie ai fi mers pe Route 66 (Los Angeles ori Chicago) era aceeasi distanta: 1139 mile.

Am calarit si restul de mile din Texas pana am intrat in Arizona. Chiar la intrare am gasit un info center, unde am aflat ca parcul national Painted Desert se inchidea intr-o ora. Si am dat bice, frate… Mergeam cu 80 – 90 mile pe ora, ca sa prind inca deschis. Voiam neaparat sa il vad, si nu imi mai permiteam inca o zi sa zabovesc in zona. Poate pentru multi din cei care citesc 130 – 150 km/h nu inseamna mult, insa pentru mine era mult peste limita.

Pe drum vad ca motorul e suspect… Nu mai tragea la fel de bine. Ceva se intamplase… Sa fi fost de vina temperatura? Acul era stricat si nu imi dadeam seama, dar ma gandeam ca e suficient de racoare afara ca sa se raceasca motorul la asa viteza. Dar chiar si asa am lasat-o mai usor. Imi era frica. Daca mi se strica motorul eram blocat.

Am ajuns la poarta parcului cu 10 minute inainte sa se inchida. Am rugat rangerul sa-mi dea voie ca vin de departe si nu stau mult. Cei 2 – 3 km pana la point view i-am facut relaxat, ca problema se simtea din ce in ce mai ampla. Am vazut un peisaj superb cu relief ondulat si colorat in rosu, bej, galben palid… A fost frumos.

La intoarcere deja simteam ca motorul nu e OK. Imediat ce am iesit din parc, am tras in parcare si am stat acolo la niste verificari. Am lasat uleiul sa se aseze, am verificat nivelul… OK. Apa nu am putut sa o verific, pentru ca era fierbinte motorul, insa nu avea nicio scurgere…

Mai stau sa se raceasca si ce-mi vine in minte: Ma, da’ eu am sters joja cand am verificat nivelul? Pun repede mana si scot joja, o sterg si o bag din nou. Cand o scot… nimic. Uleiul era atat de jos incat nu atingea joja.

Parul mi s-a urcat in varful capului iar spatele parca voia sa imi iasa din geaca. Am cascat ochii si ma uitam cu asa spaima la joja aia de plastic… Parca nu-mi venea sa cred. O mai bag o data si o scot… La fel. Consistenta arata ok, si totusi cand o scoteam prima data era plina de ulei. Deci nu ar trebui sa fie chiar grav, ceva ulei mai e.

Dar mie nu uleiul imi statea in gand. Imi era frica nu cumva sa se fi fisurat vreun piston de la jarul de mai devreme, ca am auzit de un prieten care a patit la fel. Totusi, am stat putin si am lasat-o sa se raceasca 1 ora.

S-a intunecat, si intre timp mi se plimbau in gand o gramada de scenarii: daca raman acolo si trebuie sa sun asistenta auto? De unde fac eu rost de bani, ca cine stie cat costa? Dar daca nu mai pleaca motorul si trebuie sa campez acolo in mijlocul pustiului? Imi era si frica, dar mai mult ma temeam ca nu mai ajung pe coasta Pacificului…

Intr-un tarziu, ma uit la ceas… trecuse o ora, am mai verificat o data uleiu,l ca trebuia sa se fi asezat bine… Putin, abia atingea joja. Dau cheie, mai ascult putin… aceeasi problema. Nu avea putere.

Ce sa fie oare? Benzina? La admisie nu umblasem deloc de multe zile. Insa, pentru ca uleiul era cel cu probleme, inclinam sa cred ca ajung la San Francisco (asta daca ajung) cu probleme la motor, fiind nevoit sa o dau ieftin. Foarte ieftin!

Hotarat sa ajung in Flagstaff, am calarit cu grija, nemaisimtind frigul care se lasa, nici vantul care batea mai sa ma dea jos de pe motor… Mergeam usor inclinat spre stanga, asa de tare era. Iar cand trecea cate un tir, pentru ca eram pe banda 1, oprea din efectul vantului si imi era destul de greu sa schimb pozitia de echilibru. Parca ma tragea cineva intr-o parte. Poate daca aveam un motor mai greu…

Am mers incet si cu mare grija. Lung a fost drumul pana la Flagstaff unde, dupa ce am ajuns, am mancat un meniu la „Wendy’s – Old fashion hamburgers”, multumit ca m-a ajutat cerul sa bat drumul pana acolo.

Am gasit un motel cu 35$ tax included, insa mirosea a tutun si era mizerie in office si nu mi-a placut.

Am gasit alt motel, la care am negociat cu doamna din Korea care se afla la desk. Initial era vorba sa coste 49$ + taxe. Am zis ca am o oferta mai buna si merg dincolo. Cand a vazut ca dau sa plec a zis: „OK, 45…” Am zis ca oferta tot e mai buna si i-am multumit pentru generozitate.

„Ok, how much do you want? 40$?” La care eu, intorcandu-ma si privind-o pe sub spranceana, am dat replica decisiva: „Tax included?” O secunda a ramas fara reactie, dupa care a zis: „Ok, what the hell? Tax included!” Si uite-asa am ajuns sa castig bani prin negociere. Eram in foame mare de bani oricum, si fiecare dolar conta.

Cum a trecut noaptea, am luat-o la drum spre un service auto. Acolo am gasit pe cineva care era specializat pe motociclete japoneze, si dupa ce a facut o tura mi-a zis ca e OK. Se misca asa si nu avea aceeasi putere din cauza altitudinii. Aerul avea alta presiune, ceea ce facea ca motorul sa nu traga la fel si sa scoata sunete ciudate (presiunea din tobe… parca nu mai zguduia cu hotarare) in comparatie cu modul in care rulase pana atunci. Cu uleiul eram multumit. Il verificasem dimineata si inca era la nivel OK, chiar daca aproape de minim. Oricum, urma ca in zilele urmatoare sa cumpar si sa adaug.

M-a cuprins o caldura ciudata. Parca incepeam sa fiu iar optimist pe deplin cu gandul la finish line. Soarele era bland, si asta ma facea sa ma simt si mai bine. Simteam ca am pe cineva sus care are grija de mine.

Cu inima impacata ca am rezolvat problema, am plecat cu talpile sfaraind spre Grand Canyon. Parca nu-mi venea sa cred ca deja traversasem mai bine de jumatate de continent.

Am mers spre nord de la Flagstaff, si urma sa fac vreo 20 km pe marginea canionului, iar apoi sa vin inapoi, spre sud, si sa ajung in Williams. Drumul a fost bun, cu asfalt de vis. Kilometrii zburau fara sa ii simt si peisajul incepea sa se arate. Apareau crapaturi in pamant, mari.. asemanatoare cu un canion mai mic. Peste inca niste km parcursi deja se vedea roca specifica zonei cum isi arata adancurile.

Ajung la intrarea in Parcul National Grand Canyon, unde platesc taxa de intrare de vreo 12 $ (cred) si intru. Trag in parcare si fug spre view point. Il vad putin cate putin cum mi se arata. Soarele era inca pe cer iar stancile, care parca erau puse acolo de secole, mi se aratau bucata cu bucata in timp ce ma apropiam. Splendid… Stanci goale cat vezi cu ochii!

Prapastia era impletita cu piscuri inalte, iar roca era rosie, in straturi succesive cu galben pe alocuri. Erau si roci galbui de sus pana jos… Un zid masiv, spre est, imi atrage privirea cu imensitatea lui, iar raul Colorado, nervos inca din vremuri vechi, isi continua munca de secole. Eram pe marginea Marelui Canion si admiram ceea ce numai la televizor mai vazusem pana atunci.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Grand Canyon, Impresii de călătorie, Locuri, Texas și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s