LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a V-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Am stat cateva zeci de minute cu ochii pierduti in maretia naturii. M-am simtit atat de mic si neinsemnat… Am facut cateva poze si am plecat spre parcare. Am incalecat si am bagat mana in gaz.

Cred ca am facut vreo 2 km, cu oprire in fiecare view point, si m-am hotarat sa vad asfintitul din primul loc in care l-am vazut. Oricum, departe nu ajungeam daca plecam la drum. Zis si facut…

Am venit inapoi, am gasit campingul si m-am asigurat ca sunt locuri suficiente. Nu m-am cazat insa; am plecat din nou pe marginea prapastiei si, pana la asfintit, am stat si am respirat vantul care mangaia stancile rosii.

Aveam cortul, nu imi era frica. Ar fi fost si moteluri, insa la punctul din care aveam de gand sa merg spre sud. Nu merita sa pierd frumusetea luminii soarelui de a doua zi pana acolo.

A urmat unul din cele mai frumoase apusuri pe care am avut norocul sa le admir. Se lasa racoarea si intunericul atat de curat pe valea canionului… Parea atat de pur, incat o pace adanca s-a asternut si in sufletul meu.

Era deja intuneric pe cand am ajuns la camping. La „office” – un automat cu touch screen, in care bagai bancnote pana ajungeai la 12$ si butonai numarul vehiculului, numarul locului de campare si data check-in-ului. Emitea biletul automat. Pentru prima oara vedeam asa ceva insa, pentru ca eram obisnuit cu limba, m-am descurcat usor. Mi-a scuipat o foita de hartie… sa nu dai 1 leu pe ea.

Tot acolo am cunoscut un „believer”, care era mandru de asta. L-am intrebat: „Cum adica esti un believer? In ce crezi?” „In Iisus” mi-a raspuns. Au urmat cateva zeci de minute de schimb de pareri, dupa care, cand sa plec, a trimis unul din baietii lui de vreo 10 ani sa aduca o carte. Mi-a daruit Noul Testament si mi-a urat drum bun, nu inainte sa ma invite la o un hot dog la ei in rulota. Personal, nu agreez genul discutiilor despre religie, mai ales cu necunoscuti, insa mi-a placut faptul ca a discutat atat de uman si avea un suflet cald. M-a mai trezit din raceala cu care m-a dominat singuratatea drumului.

Am ajuns la numarul 39, am scos cortul… am injurat putin, ca-l desfaceam pentru prima data si lumina aveam doar de la far, insa intr-un sfarsit i-am dat de capat. Se starnise un vant rece si taios de il simteam si in sacul de dormit in cort.

Am luat husa de pe motocicleta si am rugat-o sa ma ierte ca o las goala in frig si am pus-o pe cort din directia vantului. Ce bine-ar fi prins un foc… Am pus si paturica peste sac, am mai tras o bluza pe mine si am adormit. Eram deja obisnuit cu oamenii pasnici intalniti pe drum si, ca prin vis, mi-am pus increderea in linistea de afara. Nu imi mai era frica.

Dimineata, nu foarte devreme, am strans cortul intr-o clipa cu gandul la ce frumusete ma astepta si am plecat. Au urmat prea multe opriri ca sa le mai numar. Fiecare view point avea parcare, si in fiecare am oprit. E incredibil cat de mult poate cantari, in asemenea momente, faptul ca vrei doar sa vezi ceva anume.

O buna bucata din zi m-au incantat stancile goale, pana am ajuns la Grand Canyon Village. Acolo am mancat si am pus in rucsac ceva pentru drum. Am incarcat si telefonul in supermarket, ca se descarcase. L-am sunat din nou pe Adi, sa-mi mai puna niste bani la Western pentru Williams, Arizona, ca aveam ceva probleme cu cei trimisi de ai mei (mare belea am avut si cu banii, dar va povestesc si despre asta cum ajung cu povestirea).

Am vazut acolo cea mai mare motocicleta pe care am vazut-o in viata mea: un Boss Hoss – dinozaurul erei motocicletelor – in fata caruia am incremenit. Era rosu cu galben sau galben cu rosu… pictat in flacari. Un motor mai mare decat cel de la Dacia mamei din ’82, Dacie pe care o mai gadilam de placere pe sub capota, si o roata spate cat toate zilele. In rest… simpla: ghidon drept, un singur far modelat cu gust, si un motociclist barbos si cu ochelari de soare, pe fata caruia se citea o pasiune adanca pentru libertate si 2 roti.

In cateva secunde m-am trezit si am intrat in vorba cu el: avea cutie de viteze automata care includea si treapta reverse (marsarier) ca era un chin sa o impingi. In rest… nimic deosebit: un radiator – atat de mare incat depasea dimensiunea unuia obisnuit de la o masina mica – pe care era atasat un ventilator cat o elice, si un rezervor pe care abia il putea cuprinde un ins mediu. M-am simtit atat de mic in fata lui… Dar spiritul riderului mi-a redat taria: „Nice ride! Going all the way… Good luck!”

Pe drum am gasit si un aerodrom de pe care plecau elicoptere care faceau ture deasupra canionului – activitate turistica. M-am minunat de vreo 3 elicoptere frumoase, asezate la linie, si am intrebat un tip daca se face skydive acolo.

Am uitat sa va spun… Cat am fost in State, pe langa lungul drum, mi-ar fi placut sa fac si un salt sau mai multe de la minim 3000 de metri. Sunt parasutist si mi-ar fi placut sa incerc unul de mai sus decat facusem pana atunci – era un „must do” pe care, desi nu aveam bani, l-as fi facut cu riscul de a ma imprumuta din nou.

Din pacate, baietii de acolo zburau doar. M-am multumit ca, daca nu imi iesea si cu salturile, oricum traversam intregul continent, asa ca am plecat la drum cu zambetul in coltul gurii. Drumul bun, uscaciunea la ea acasa, vant… Dar frumos! Deja vazusem Grand Canyon, o minune. Si dau bice sa ajung in Williams, ca ma asteptau banii.

Am ajuns in Williams – oras in desert, nu foarte bogat, insa cu strazi bune, goale (oamenii stateau in case pana aproape de apus, probabil) si cu multe reclame, moteluri, benzinarii… In fine, oras strategic. Si hai sa va spun cum fu si cu banii…

Am uitat sa mentionez faptul ca, in Flagstaff, am incercat sa scot niste bani trimisi de familie, insa, pentru ca la „stat” a fost scris United States in loc de Arizona, nu am putut sa ii scot. Asta a fost prima oara…

Aici, in Williams, a doua zi dupa cele intamplate in Flagstaff, m-am invartit putin pana am gasit un birou Western Union intr-o benzinarie. Cu sufletul la gura am intrat si am completat formularul, iar apoi i l-am dat baiatului de la desk. Si, mi-a trantit-o: banii nu pot sa ii scot pentru ca nu sunt trimisi in zona in care au fost accesati.

Era exact aceeasi problema pe care o patisem in Flagstaff, cu o zi in urma. Pai din context se subintelegea faptul ca banii sunt in sistem, insa nu in zona din care incercam eu sa ii scot. Respectiva suma era trimisa de o persoana din familie si nu putea sa isi ia liber pentru retrimitere. Aici a intervenit rugamintea catre Adi, prietenul pe care il sunasem dimineata.

Am sunat la customer service si m-am certat cu tipa de acolo 10 minute, dupa care am cerut pe manager si m-am certat si cu el inca vreo 30 de minute. Ma rog, ei erau calmi, insa eu eram inconjurat de lupi. Cu speranta ca acum puteam scoate suma, cheltuisem ultimii bani in Grand Cannyon Village. Am tot dat din gura vreo jumatate de ora, insa fara sorti de izbanda.

Intrasem si iesisem din benzinarie de 6 sau 7 ori ba sa intreb numarul de telefon al celor de la customer service, ba sa il intreb pe tip de vreun camping in zona, etc. M-am scotocit bine prin buzunare si tot ce am strans am pus pe masa: aveam exact 2$ si 18 centi. Benzina era vreo 4$ / galon. Am hotarat sa pun d-aia proasta, cu cifra octanica cea mai mica, pentru ca era mai ieftina (Honda mea nu facea pretentii, eram sigur. Insa tot drumul pusesem din cea mai buna, ca sa merg uns. Tineam la motorul meu).

Am pus pe desk 2 $ pentru ca nu voiam sa dau si ultimii bani din buzunar, si-apoi oricum mai aveam ceva benzina sa imi ajunga pana in urmatorul oras – Kingman – care era la peste 100 mile distanta. Tipul, brunet si cu alura de arab, mi-a impins banii inapoi si mi-a zis: „This one is on me! Fill it up!”

M-a surprins foarte placut gestul lui. Era vorba de 2 $ – bani pe care si in Romania ii dai bacsis, insa in momentul ala, in ziua aia… pentru mine erau toti banii.

Parca cu greu am acceptat in mintea mea ideea de a lua banii inapoi – drumul lung isi spunea cuvantul – si i-am luat si i-am pus inapoi in buzunar la geaca. Pe toti 2,18. I-am strans mana si l-am rugat sa imi spuna numele, sa stiu cine m-a ajutat. Amir il chema. Dupa un „multumesc”, mai sincer decat pot multi sa isi imagineze, am iesit, mi-am pus manusile si am mers la pompa.

Am umplut rezervorul cu benzina ieftina – in total de vreo 3-4$ – si am plecat spre Kingman, unde imi puneam toata speranta in rezolvarea problemelor cu banii. Nu mai aveam alta sansa. Eram la mana sortii, ca un fir de nisip in vant.

Am simtit cele vreo 100 de mile apasand greu pe mine si pe norocul pe care il mai aveam in traista. Odata cu soarele care apunea parca ma parasea si ultima firmitura de optimism.

Mergeam cum batea vantul… Parca nu mai aveam nici tinta. Ma simteam strans in menghina, in asa hal incat incoltea in mintea mea ideea ca nu o sa apuc sa inot in Pacific, iar asta ma sfasia ingrozitor.

Am ajuns in Kingman si m-am pierdut prin oras. Am stat intr-o parcare si am mai mancat ce mai aveam, fara ca foamea sa dea semne ca se potoleste. In mintea mea nu exista a doua zi. Mie imi era foame azi, si azi nu aveam unde sa dorm. Nici de camping nu aveam destul. Ma gandeam sa intind cortul unde apuc, pe vreun camp, insa imi era frica de hoti, de politie… Si, pe deasupra, mai batea si un vant…

Am intrebat o domnisoara pierduta tarziu pe trotuar unde gasesc un camping. L-am gasit usor, insa la intrare nu stiam cum sa fac. Imi batea inima cu putere. Imi era rusine sa cer o amanare a platii pana a doua zi. Cand ajung la Office vad „Closed”. Un fior caldut mi-a strabatut stomacul. Se facea check-in de noapte. Asta consta in punerea banilor intr-un plic pe care urma sa completezi numarul de inmatriculare, suma depusa in plic si numarul la care ai campat.

Dupa ce am dat o tura si am gasit un loc OK, am mers la office, am luat un plic pe care am completat toate rubricile cu exceptia „amount” (suma depusa). Acolo am scris labartat „IN THE MORNING” si am bagat plicul prin gaura usii special conceputa pentru mail.

Am fugit sa intind cortul, apoi am gasit un grup sanitar ingrijit, cu oglinzi dragute si apa calda. M-am barbierit si m-am relaxat, iar toata oboseala si stresul de peste zi le-am varsat intr-un dush fierbinte la care nu sunt sigur daca aveam voie, insa fiindca era deschis…

Dimineata devreme am sters-o rapid, fara bagaj, sa imi scot banii. Am ajuns la un supermarket inainte de ora 8 si-am stat la desk-ul Western Union pana s-a deschis, si am inmanat entuziast formularul doamnei de acolo. A tastat ea ceva cu zambetul pe buze si in cateva secunde mi-a spus: „imi pare rau, insa nu pot sa iti dau banii”. Shock. Parca imi venea sa o rog sa repete, insa eram sigur de ce auzisem. Am ramas mut. Eram distrus, mi s-a naruit totul. Nu mai stiam ca sunt in America, nici ca exist parca. K.O. din prima repriza…

Am iesit afara, am respirat putin si mi-am mai revenit. Fizic aratam OK, dar psihic eram daramat. Am intrat din nou si am rugat-o sa mai incerce inca o data. Acelasi rezultat. Pentru ca li s-a mai intamplat, singura probabilitate era ca cei care au completat formularul online – reprezentantul Western din Italia – sa fi trecut AR (Arkansas) in loc de AZ (Arizona). Mi se intampla a treia oara. Ma gandeam la ei cu asa o ura! De ce trebuia sa mi se intample mie? Si dintr-o simpla prostie! Puteam sa demonstrez ca eu sunt destinatarul. Aveam acte. Asta am spus celor de la customer service cand m-am certat cu ei la telefon.

Voiam sa ii dau in judecata. Am mers sa caut un avocat. Deja doar asta aveam in minte. Cu benzina stateam destul de prost, insa am reusit sa gasesc un birou foarte curand. Era inchis.

Inainte sa urc pe motor m-am mai trezit putin la realitate. Nu aveam bani nici sa mananc, dar sa platesc un avocat… Nu mai stiam nimic. Eram pierdut cu totul.

Am urcat si am mers incet fara tinta, cu gandurile imprastiate. In orice oras din stat as fi incercat, ar fi trebuit sa pot sa incasez banii – cel putin asa mi-au spus cei de la Western.

Am ajuns, fara sa vreau, inapoi la camping, insa imi era frica sa intru. Trecand pe langa, drumul m-a dus la o benzinarie. Ma gandeam sa imi vand ceasul – un Wenger frumos, proaspat cumparat din Massachusetts de la TJ MAXX (un lant de magazine cu produse noi, insa nevandute in magazinele de la care sunt achizitionate en-gros) cu 70 $ – pretul real ar fi fost de vreo 200$.

Vad un supermarket cu birou Western si imi spun ca degeaba incerc din moment ce in acelasi oras am incercat si n-am reusit sa incasez suma. Totusi, parca impins de o forta nepamanteana, m-am urcat pe motor si am zburat pana in parcare. Nu mai eram entuziast.

Ajuns acolo, completez fara speranta formularul si il intind doamnei. Asteptam o scuza si un refuz al platii. Dupa ce parca fluierand introduce codul in calculator imi rosteste numele si ma intreaba de unde astept banii. Spun ca din Irlanda si doamna inclina din cap in acord…

Shit! Exist! Tremurand mi-a pornit inima din nou sa bata. Parca imi era frica sa nu imi anuleze tranzactia. Am luat banii, am multumit si am iesit repede de acolo. Am plecat in tromba din parcare, de parca furasem banii. 270 de dolari primisem de la prietenul din Irlanda. Intram din nou in joc, si de data asta mai calit, mai optimist si mai hotarat sa imi ud picioarele cu apa din Pacific.

Am platit la camping cu intarziere si am multumit pentru intelegere, am strans totul si la drum…

Ca vantul am traversat Kingman pana la iesire spre Las Vegas, am mancat la Wendy’s si am sters-o spre Hoover Dam, vrand parca sa scap de ghinionul care s-a tinut scai de mine in Arizona State…

Desertul din jur era linistitor si kilometrii zburau unul dupa altul. Autostrada se intindea drept in zare, fara sa ii vad capatul. Din cand in cand ma salutam cu motociclistii care se aratau pe celalalt sens de autostrada.

Un indicator cu tourism info center ma atrage la 4 km de drumul 93 spre est, unde intru intr-un sat uitat de lume, ingradit de jur imprejur si cu porti deschise la drum.

Era un peisaj ca in filmele de groaza, in care bestii salbatice ataca locuitorii pe timp de noapte. Liniste si praf. Nimeni pe drum. Cactusi mici din loc in loc.

Ajung la o casuta modesta pe care scria Info Center. Bat la usa, o deschid cu un scartait care parca sfasia linistea de afara. O doamna amabila ma ajuta cu info despre zona si imi spune despre Chloride – localitatea in care ne aflam – ca, in urma cu cateva zeci de ani, cautatorii de aur s-au stabilit acolo si, in locul pretiosului galben, au gasit argint. In procesul de extractie se folosea Clorina, de unde si denumirea pusa mai tarziu localitatii.

Avea ochii putin inrositi, probabil de la vant. Sau poate nu… Era ciudata, iesit din comun de calma in vorbire si gesturi. Dulce la glas. Am cumparat de acolo si a treia pereche de ochelari de soare de care aveam parte de la plecare, am facut poze si am plecat. Trebuia sa ajung in Las Vegas.

Asfaltul lin m-a dus kilometri multi pana am ajuns la Hoover Dam, un colos din beton construit cu multe sacrificii. Pe moment nu mi s-a parut iesit din comun, insa dupa ce am plecat mai departe mi-am dat seama ca este.

Curba perfecta, drumul ingust de pe baraj, milioanele de metri cubi de apa stransi in amonte si adancimea erau calculate cu iscusime. In avalul barajului, la 200 de metri se construia un pod la inaltime, foarte probabil pentru autostrada.

Mi s-a parut incredibil modul in care atarnau macaralele de niste cabluri si modul in care era construit arcul – similar celui din St. Louis.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Arizona, Grand Canyon, Impresii de călătorie, Locuri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s