LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a VI-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Un panou pictat in negru mi-a dat de inteles ca intru in Nevada. Gata cu ghinionul, gata cu atitudinea de nereusita. Parca incepeam o noua aventura, iar lumina in care era pusa ma facea sa ma simt de parca abia acum incepeam cu adevarat sa traiesc ceea ce voiam cu adevarat. Ma apropiam de Death Valley, un punct la care nu am putut sa renunt, si datorita caruia si drumul meu trecea prin acea zona.

Incepeau sa se arate niste case construite simplu, insa care sopteau printre palmieri cuvinte de lux, fara ca nisipul si pustiul din jur sa le poata afecta in vreun fel statura opulenta.

Las Vegas! Eram acolo, treceam cu motocicleta pe autostrada care ademenea traficul spre parcarile cazinourilor.

Am admirat mare parte din oras, si am cerut informatii oamenilor care, conform asteptarile mele, ar fi trebuit sa fie parca din alta lume doar pentru ca traiau intr-un oras bogat, dezvoltat din nimic si izolat in desert.

Am ajuns pe Las Vegas Blvd South si am trecut pe langa Stratosphere spre Bellagio. Era lumina si orasul inca nu si-a aratat farmecul, insa ce am vazut acolo nu voi uita niciodata: palmieri peste tot, hoteluri splendide, gradini frumoase, cazinouri langa alte cazinouri, scari rulante in exterior, destinate uzului pietonal, oameni multi si toti cu zambetul pe fata, masini de revista, etc.

Dupa o tura prin oras, m-am intors la Travelodge, un motel de langa Circus Circus. Pentru cine se uita pe maps.google.com, peisajul e schimbat enorm fata de cum era la momentul fotografierii zonei de catre cei de la Google.

Vis-a-vis de motelul de mai sus, la inceputul lui octombrie era un schelet de cladire de peste 10 etaje, si o presimtire ma face sa cred ca acolo urmeaza sa fie un zgarie-nori.

Dupa dusul fierbinte, am luat un tricou „de oras” pe mine, adidasii de la New Balance si blugi si am sters-o in oras. Era deja intuneric, ca am asteptat sa se faca dimineata in Europa sa pot suna pe cineva. Am amanat plecarea spre Romania cu cateva zile pentru ca biletul de avion il platisem round trip, si-am plecat.

Am mers pe jos vreo 3 km, fara sa imi dau seama cand au trecut, si am ajuns la Bellagio. Din pacate spectacolul artezian era sfarsit din cauza orei deja tarzii – era aproape miezul noptii (insa cu toate astea era lume multa pe strada, unii radeau in gura mare, altii se fotografiau..) Am facut si eu cateva poze si m-am minunat de splendoarea lantului hotelier Caesar Palace si de minunea peisagera de la Treasure Island.

La intoarcere spre motel m-am oprit la Circus Circus si am aruncat 20 de dolari la slot machines. Stiam ca ii pierd, dar trebuia sa o fac si pe asta.

A doua zi am scos si banii trimisi de familie. Inca 450 de dolari imi sopteau optimism din buzunarul de la piept. De data asta i-am scos fara probleme. Am mancat, am impachetat totul si am sters-o iar la drum.

GPS-ul nu mai voiam sa il vad, ca ma enervam de cate ori il prindeam cu banda izoliera.

Am mers intr-o directie pana am dat de autostrada si i-am dat bice. Rulez cativa km si vad ca, dupa o curba larga, am soarele in stanga. Mergeam spre nord si autostrada nu dadea semne sa vireze spre vest. Stiam ca autostrada 160 trebuie sa mearga direct spre vest inca din sudul orasului.

Deja eram agitat, insa am continuat sa merg inainte. Am pierdut cam o ora, timp in care am inconjurat jumatate de oras. Si nu e de saga, era jumatate de Las Vegas.

Am facut vreo 50 km pana in partea de nord a orasului si am deschis harta. Ma gandeam sa merg pe 95, ca tot acolo ajungeam. Dar ma abateam de la ruta initiala. De obicei nu sunt superstitios, insa atunci am avut un gand ca o presimtire. M-am hotarat sa merg tot pe acolo, asa ca am taiat orasul in doua si am ajuns inapoi la punctul de unde ma pierdusem.

Intre timp am luat si pranzul la Subway, iar cand am ajuns la 160, drumul pe care trebuia sa merg initial, era deja cu peste 3 ore mai tarziu decat inainte sa inconjur jumatate de Las Vegas. Deja am mai facut odata plinul din cauza frumosului ocol bajbait printre semafoare. Si am luat 160 spre vest.

Fiind dupa-amiaza, soarele imi batea din fata arzandu-mi figura. Incepea sa miroase a aventura din ce in ce mai intens. Ma apropiam de zona la care ma uitam cu ochi flamanzi pe Google cu cateva luni in urma. Satisfactia si emotiile imi faceau inima sa bata mai cu viata, in timp ce eu miroseam pustiul.

Nu stiu ce anume, insa intotdeauna m-a fascinat desertul. Atata spatiu in care nu gasesti nimic. Doar o caldura puternica ce se risipeste printre ATATA nisip… Cred ca am mai spus-o, dar simt nevoia sa o spun din nou: In pustiu zvacneste o liniste care iti sfasie sufletul.

Am intrat in Pahrump cautand ceva de astamparat foamea care se tinea scai de mine si ceva info despre Valea Mortii. O domnisoara simpatica mi-a dat o harta si mi-a mai spus cate ceva despre oraselul in care ma aflam.

O privire suspect de dulce m-a surprins de cateva ori in timpul asta, dar faptul ca eram singur si nu voiam probleme cu fostul prieten gelos (scenarii preconcepute, vazute prin filme in care grupuri prin desert sunt acostate de criminali cu probleme psihice, care stiam ca erau doar in imaginatia mea, insa stresul din ultimele zile insista sa mi le impuna) m-a „ajutat” sa o ignor.

Am plecat pana in parcare unde am intrat in vorba cu o tipa care conducea un Jaguar (mi-am zis: tipa cu viziune – fie a vazut Europa, fie are aspiratii globale). Mi-a povestit cum e cu benzina si mi-a povestit o intamplare despre ea si sot, motocicletele si benzina care s-a terminat in Death Valley.

Nu am vrut sa stiu prea multe despre Vale. Misterul care va fi urmat era prea frumos pentru a-i zgudui fundatiile cu informatii prea solide. Si am plecat spre Death Valley.

Soarele era aproape de apus, nimeni si nimic in jur, deja departe de civilizatie si nestiind cand urma sa intalnesc din nou oameni.

Un asfalt superb intr-o zona atat de pustie cum imi imaginam ca ar fi urmat. A fost de vis calareala cruiserului meu la apus de soare. S-a facut deja intuneric si nu voiam sa gandesc deloc la altceva decat la drum si la milele care curgeau lin in jurul cauciucurilor.

Am gasit o cladire saracacioasa intre alte cateva (Furnace Creek ranch) unde traiau cativa oameni – din cate am inteles de la ei, acolo fiind casa celor care lucrau la camping.

„Parcarea” o facusem greu prin nisipul de o palma, si la fel a fost si plecarea. O clipa de neatentie si puteam sa nimeresc un drum spre nicaieri (Badwater rd), insa m-am oprit si am aruncat un ochi pe harta la lumina farului.

Nici 2 km si am gasit un motel la care era 120$ camera, si un camping ceva mai ieftin cu 12$ la cort. Am campat pe intuneric (era ceva lumina de la luna plina care m-a surprins foarte placut chiar in seara in care ajungeam in cel mai ravnit loc din toata drumetia).

Am campat la 60 m sub nivelul marii, si am dormit pentru prima data in ultimele 4 – 5 zile un somn linistit si odihnitor in cortul pe care incepeam incet sa il indragesc. Sa fi fost de vina faptul ca acum eram sigur ca voi ajunge la Pacific sau pur si simplu era ceva in acea liniste din Death Valley?…

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Las Vegas, Locuri, Nevada și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s