LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a VII-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Nisipul de sub mine framanta, parca, istoria locului, intr-o limba stiuta numai de el, in timp ce eu impachetam cortul pregatindu-ma pentru marea zi in care urma sa vad Death Valley. Soarele lumina tot cerul, straniu de senin pentru vremea din ultimele zile.

Bagajul nici nu am simtit cand l-am facut. Un robinet cu apa mi-a atras atentia cu valoroasele picaturi ce se risipeau una cate una. Dupa ce mi-am astamparat setea de dupa noapte si mi-am alintat cu apa rece ochii ce aveau sa vada ce nu mai vazusera, am urcat pe motor si am lasat praful in urma.

Nu peste multe sute de metri am tras la Peco Chevron, de unde urma sa cumpar ulei pentru motor. Imi era mila de Shadow. M-a dus atatea mile si nu m-a lasat la greu. E foarte greu de explicat legatura care se creaza intre un singuratic si motorul sau. Unii stiu…

Am oprit motorul si am tras piciorul. In timp ce scoteam cheia, a iesit tipul afara cu ochii mari. Nu s-a putut abtine sa o mangaie, ca pe o femeie, din priviri. L-am intrebat daca are ulei de motor si, foarte binevoitor, m-a invitat inauntru. Dupa cateva minute de intrebari si expresii pe care rar le face un om in viata, m-a privit cu respect si a dat un telefon unui prieten mecanic.

Am luat uleiul, si l-am turnat incet si cu grija in „gatul” insetat din care am scos joja neagra si aproape noua. M-am ajutat pentru asta si de palnia din hartie pe care mi-a dat-o acelasi tip care visa cu ochii deschisi la putinele intamplari povestite de mine.

In timp ce mangaiam sufletul motorului cu uleiul care curgea gros si plin de viata, a intrat in peco un suflet liber pe o motocicleta Harley Davidson de prin 1950. Era un tip la vreo 55 – 60 de ani, cu o barba lunga, pe fata caruia am vazut clipa in care si-a ales destinul de rider. Nu o regreta nici acum, dupa atata vreme. Era infipt in aventura cu toata fiinta.

Farul, arcurile ciudate inghesuite sub far, bagajul care parca era rupt din istorie si, mai ales, schimbatorul de viteze, care era de fapt o maneta in partea stanga a motocicletei, ii dadeau o aura de om implinit, care isi calarea destinul sfaraind inca si gata sa il domine de cum prinde sansa. A pus benzina si a acceptat rugamintea mea de a ii face o poza, dupa care a lasat doar praful amintire.

Parca dand din coada, ma astepta Honda sa ii deschid plamanii si sa ma duca departe respirand linistea si soarele arzator… Am dat cheie si am ascultat putin motorul. Se auzea cam la fel, dar atunci parca voiam sa cred ca suna mai rotund, iar eu intru in rezonanta cu tobele japoneze standard de care eram mandru nevoie mare.

Simteam motocicleta, parca formam impreuna o singura fiinta. Ii simteam fiecare articulatie, rotile, motorul si mai ales dorinta arzatoare de a rula pe asfaltul din pustiu. Iar sunetul… era ca un cantec prin care multumea desertului pentru frumusetea pe care ne-o arata amandurora.

Deja ardeam sa ii scot lesa si sa o las sa zburde. Am platit repede si am lasat-o sa ma poarte spre viitor. Ma tinea un feeling aspru, de necunoscut amestecat cu placerea raidului prin desertul din Valea Mortii, la care se adauga si putina frica si satisfactie ca am calcat si pe acolo. Aerul imi freca ochii si gatul cu o uscaciune placuta, iar soselei nu i se vedea capatul.

Am mai oprit pe la niste atelaje imense, care acum vreme erau trase de cate vreo 20 de magarusi spre oras, pline fiind la dus cu minereu si la intors cu apa. Tot acolo era si intrarea intr-o mina din vremuri, prin care si-au cautat norocul cei care cu ani in urma au calcat pamantul liber si si-au incruntat sprancenele la vantul aspru al desertului. Peisajul era de vis iar soarele era neasteptat de domol. Asteptam sa arda mai tare.

Dupa cateva mile, curse parca fara sa le simta niciunul din noi, absorbiti de pacea care domnea in pustiu, am ajuns intr-un loc din care drumul cotea spre stanga intr-un loc cu vizibilitate. Se vedea intreaga vale in care urma sa intru. Drumul era atat de lung si drept ca abia ii vedeam capatul subtire cat un fir de par cum se unduia de-a lungul versantului de pe cealalta parte a vaii. Am tras fularul nervos, am cascat ochii mai mari si-am dat bice.

Intram intr-o vale imensa in care e greu de crezut ca odata ar fi fost un lac, cum spuneau oamenii locului. Limba neagra a drumului era turnata peste o tarana ce parea sarata, un praf alb-galbui, cu irizatii de siliciu, exfoliat si crapat fin pe alocuri. Un sentiment ciudat mi-a dat fiori pe spate in timp ce coboram cu manusile trase pana-n dinti.

Nici azi nu as putea descrie ce am simtit. Parca din respect am oprit in mijlocul vaii sa ii simt puterea si maretia. M-am uitat cateva minute in zare, fara sa pot spune niciun cuvant, apoi am atins nisipul si am luat o piatra dupa care m-am intors la Shadow. Piatra o mai am si azi.

Au mai curs cateva mile, pana la o mica asezare in care sedea, uitata parca de lume, o masina de pompieri de demult, de pe care vopseaua dadea sa plece de atata soare. Am oprit si am facut cateva poze, am luat un breloc ieftin suvenir si, intorcandu-ma in parcare, am observat, langa vechea masina rosie, o placa metalica, ridicata celor care in 1849 au intrat in Death Valley cautand o cale directa spre minele de aur din centrul Californiei. In zona respectiva, The fourty-niners, cum i-a numit istoria, si-au ars carutele, au uscat ceva carne pentru drum si au plecat mai departe pe jos.

Parca instantaneu ma simteam in acea vreme, fara motocicleta, fara haine din piele, doar cu o camasa din canepa si o palarie arsa de soare, cu apa curgand de pe tample pe barba aspra si inrosita de vant si sete. In clipa urmatoare m-a trecut un fior care m-a facut sa ma simt recunoscator pentru motorul pe care il aveam si care m-a dus prin 15 state pana sa intru in al 16-lea – California.

Ca sa fiu sigur ca nu voi avea probleme, am pus benzina de la un peco din zona unde am platit mai mult de 4$/galon, in conditiile in care, la plecare de pe coasta de est, plateam cam 2,20$/galon.

Sandwich-ul care a servit drept pranz nici nu am simtit cand a lunecat pe gat. S-a luptat cu foamea, si pe moment a invins. Ceaiul Arizona la cutie, pe care l-am gasit in frigidere prin magazine all across the US, era mai dulce si rece ca niciodata.

Eram iar gata de drum. Am asezat goggles-urile si-am plecat mai departe. Am trecut o bariera care se voia muntoasa. Dealuri din piatra, cu panta domoala si fara pic de vegetatie. Din loc in loc, se vedea cate un cactus care era parca mai batran decat ideea asfaltului din zona.

In locul nisipului, pe versant era un pietris aspru de culoare rosiatica, pe care calcam zgomotos. Cand puneam piciorul in pamant, bocancii se auzeau ca in filmele cu cowboy – din cate am aflat mai tarziu, cam la o zi de mers pe jos era zona in care John Wayne a avut filmari.

Am trecut prin cateva serpentine dulci si am oprit intr-un loc din care se vedea dincolo de ceea ce ma interesa cu luni in urma sa studiez pe Google Maps. Se intindea inca o vale enorma, dupa care, ca niste dintisori de lapte, rasareau timizi si muntii.

Am coborat insetat de aventura si am mers pe drumul 136 ca vantul pana la prima localitate – Lone Pine, in timp ce muntii cresteau din ce in ce in ochii mei. Erau muntii Sierra-Nevada, cei de care doar auzisem insa pe care nu am stiut sa ii apreciez.

Mare imi fu uimirea cand i-am vazut atat de imensi si de puternici. Nu ma asteptam sa arate astfel. Erau ca o fortareata facuta de zei din vremuri grele. Incepeau parca toti din acelasi loc, si lantul se continua drept, ca o linie de infanterie. Mi-a trecut prin minte un film care imi trezeste un respect adanc: 300. Fiecare versant se ridica brusc, avand fruntea lata si pieptul atat de drept incat de departe parea un zid care se ridica din adancuri sa margineasca imensa vale. Si aici fusese un lac din care inca se mai vedea un ochi de apa.

Am ajuns la info center chiar la intersectia cu 395, unde am cerut info despre zona, si m-am usurat intr-o toaleta civilizata, dupa multa vreme.

Lume buna pe acolo si foarte amabila. Mi-au dat si preturile si programul parcurilor din zona. Cand am iesit, am vazut un nor care parca era o pata alba de pensula pe cer. In parcare m-am intalnit cu Phillip Orth, un necunoscut pana la momentul respectiv, in care fierbea tineretea cu o pofta de nu pot sa va descriu.

Cred ca avea peste 50 de ani si mergea peste tot cu masina cu rulota pe care agata si o motocicleta de cross. La astea nu ma pricep, insa cred ca era o Honda. Mirosea de la metri a benzina, avea un zambet plin de viata si dintii usor inclinati spre interior. Am intrat in vorba si a inceput sa imi povesteasca ce a vazut in ziua aceea.

Era deja vreo 4 ceasul, si el fusese de dimineata pe 2 munti pe care mi i-a si aratat. Cand imi spunea cat de frumos se vede de acolo de sus o facea cu ochii plini de admiratie si rostea un „o” lung. Spunea: „It is Sooo beautiful”, timp in care strangea pumnul ca si cum voia sa stranga o bucatica din peisaj si sa imi dea si mie sa o vad din proaspata lui amintire.

A inceput sa imi povesteasca despre un prieten al lui pe care il respecta foarte mult si care ii servea drept exemplu: Dave Barr – un veteran care si-a pierdut ambele picioare in razboi, dar pofta nebuna de viata care ii curgea prin vene l-a ajutat sa nu isi accepte soarta, ci sa faca ceva care sa ii placa si la care se pricepea: ocolul pamantului pe un Harley.

Mi s-a parut impresionanta povestea, asa ca am notat numele lui si am gasit pe google mai multe despre el. Pentru curiosi, adaug link-ul catre site-ul lui Dave Barr, un om in fata caruia ma inclin.

Mai stand de vorba cu Phillip, din poveste in poveste a ajuns sa imi spuna ca are o gramada de prietene. Dupa ce i-a murit sotia a inceput sa traiasca altfel viata. Calatoreste mult si ii place la nebunie, are o gramada de prietene peste tot prin State, o casa de vacanta prin Vermont sau Maine, o casa in California, etc.

Mi-a aratat poze cu prietenele lui, rulota aia mica pe care nu voia sa o dea pe una mai mare ca o tinea ca scuza pentru momentul in care prietenele vor sa vina cu el. Era amuzant modul in care imi cita: „Oh, honey.. I’d love to take you with me, but I have no space in the trailer! I’ll be back in a couple of days”, dupa care radea cu pofta ca i-a mers.

Povestea lui Phillip m-a cuprins si am uitat cand a trecut timpul. Fara sa vreau, m-am lasat convins de el sa urc pe amandoi muntii. Zis si facut: am urcat pe motor, ca benzina aveam destula in rezervor si in canistra, si am plecat. Nu am facut prea multe mile ca am si inceput sa urc.

Niste dealuri foarte ciudate, formate din pietroaie de cativa metri si rotunjite ca pietrele de rau m-au intampinat in drumul spre primul munte. Simteam ca sunt parca pe alta planeta. Stancile erau relativ cenusii, cu iz rosiatic si cu straturi exfoliate la suprafata de la soare.

Asfaltul lin mergea mai departe spre uriasul prietenos din roca. Am inceput sa urc mai abrupt. Da’ sa urc, frate… Se simtea foarte intens efortul motorului in roata spate.

Dau de rampa, trec de cateva serpentine si incepe sa se arate valea intinsa. De nedescris… Parca nici pozele nu o cuprind asa cum am simtit-o de acolo de sus.

Am mai urcat cateva sute de metri in altitudine pana aproape de varf, unde am gasit un camping si m-am oprit. Deja drumul pleca spre cealalta parte a versantului, sau urma sa ma lovesc de un dead end.

Acolo muntele era rege. Simteam puterea locului cum apasa pe mine spunandu-mi parca „esti un nimic”. Eram atat de sus incat expresia „in creierul muntilor” pe moment suna perfect. In dreapta si in stanga drumului era un teren abrupt de imi era frica sa ma uit. Din dreapta puteau sa cada pietre, spre stanga puteam sa cad zeci de metri in gol. Faptul ca mergeam pe motor pe marginea prapastiei ma tinea incordat si cu frica.

Prapastia era gata sa ma inhate de cum ma pierd putin. Muntelui i se vedea creierul din stanci enorme, cenusii, pe care se conturau straturile de lava. Pareau inca proaspete si gata sa se lichefieze. S-au pastrat atat de bine inca de acum mii de ani, cand s-au ridicat la mii de metri sa respire.

Spre sud vedeam un munte care de la jumatate in sus parea o singura bucata, o piesa turnata si asezata pe baza construita din bucatele mai mici. Din loc in loc erau cocoloase, formate parca din cauza plastilinei neframantate bine. Copacii enormi se vedeau de aici ca niste stropi mici de apa ce s-au prins de parbriz. Era prea sus pentru vegetatie.

Un varf din piatra seaca, batut de vant si mangaiat de soare, udat de ploaie si iubit de noi toti, mocnea trecerea timpului. Era atat de frumos…

Ma simteam recunoscator mosului tanar care m-a facut sa iau calea muntilor. Mi-a trecut un gand sa raman acolo la noapte, dar eram cu mile in urma, banii plecau de parca ii lua vantul, iar raceala care radia din munte imi vibra in timpane ca un sfat batranesc: Copile, aici nu e de tine si de cortul tau.

Am mai stat putin si m-am bucurat de munte, am facut cateva poze si am coborat interminabila panta. Cu frana de motor, mai calcam frana spate cate putin odata cu fata, incet-incet am reusit sa ajung si la salele muntelui de unde, uitandu-ma in sus, spre locul in care am fost, mi s-a parut enorm faptul ca am fost acolo. Imensitatea vaii si a muntelui m-au surprins intr-un mod in care nu voi putea niciodata sa explic.

Rocile rotunjite mi-au atras din nou atentia cu ciudatele lor forme. Am luat drumul muntelui de la sud: Horseshoe Meadows Rd. Se vedeau de departe serpentinele subtiri ca firele de par pe care urma sa le trec. Erau ca un zig-zag intins pe tot versantul.

Incepea sa se simta lipsa soarelui, era tarziu si, odata cu seara, punea stapanire pe zona si racoarea muntilor. Si totusi mi-am zis ca trebuie sa il vad si pe al doilea tot azi, ba chiar mai mult: sa cobor si sa mai fac niste mile.

Drumul statea drept o bucata buna. Am mers cat de repede am putut. Aveam vreo 80 – 90 mile/ora, si dupa o curba am inceput sa urc din nou. Dar de data asta a fost cu cantec drumul.

Urcusul urcus, serpentinele serpentine, si pe deasupra mai erau si pietre cat pumnul, altele mari cat un cap de barbat sanatos, cazute pe asfalt din loc in loc – la cateva zeci de metri. Am facut slalom cat am putut, unde nu – mai incetineam… In fine, am cam tras de motor de am urcat si muntele asta.

Era tarziu, motorul voia si putea, eu il ardeam cu pofta.. Cred ca acolo am invatat ceva mai bine sa imi calaresc motocicleta. Pietre… serpentine… gaz pe unde mai puteam, devenea obisnuit.

Am urcat peste 500 de metri in altitudine, si de aici se vedea altfel toata valea lacului Owen’s. Peisajul era de vis. Dar mare spaima am tras cand am gasit o bucata de drum pe care doar o banda era practicabila. Cealalta, din cauza lunecarilor de teren a fost distrusa.

Cum am ajuns acolo nu stiam ce sa fac. Insa nici prin gand nu mi-a trecut sa imi iau jucariile si sa plec de unde am venit. Eu trebuia sa ajung sus si imi era frica de ce trebuia sa urmeze: portiunea de drum periculos. Unde mai pui ca eram intepenit pe motor de atatia km in sa, nitel obosit si cu mainile tremurand de frig.

Am luat frumusel motorul de coarne, inima in dinti si frica in piept si am trecut incet pe langa primejdie. Mai departe drumul a fost la fel pana sus. Arborii aratau foarte salbatici. Erau adaptati la conditiile grele: radacini care imbratisau stanci ca sa ajunga la sol (care defapt era pietris cu ceva nisip) coroane foarte sarace in suprafata foliara din cauza vantului puternic…

Se citeau pe copaci conditiile extreme pe timp de noapte. Cum ar fi fost sa fi ramas acolo noaptea aceea cu cortul? Nu vreau sa imi amintesc sentimentul de nesiguranta si prabusire morala… Am ajuns pana in punctul din care, daca mergeam inainte, urma sa cobor pe partea cealalta muntele. Asa ca am intors in mijlocul soselei prin miscari dus – intors din cauza nisipului care se ridica la marginea asfaltului, si am tras cateva poze, dupa care am pornit incet inapoi.

Am facut poze, insa nu foarte multe, din cauza frigului care parca imi strapungea oasele cu ace multe si ascutite.

Dupa vreo 2 km de coborat, am simtit lipsa ochelarilor de soare cumparati din Chloride. M-am intors inapoi pana in varf, m-am uitat peste tot pe unde m-am oprit, insa dusi au fost.

Nitel bosumflat, ca era a treia pereche de ochelari pe care o pierdeam din Massachusetts, am plecat mai departe sorbind din ochii mei flamanzi de frumos, deliciul peisajului.

La intoarcere am trecut mai usor de zona periculoasa, iar cand am ajuns la poalele muntelui deja se simtea ca vine intunericul. De, eram pe partea de est a muntilor.

M-am apropiat de Lone Pine prin aceeazi zona prina de roci rotunjite, insa de data asta altceva mi-a atras atentia: norii care se formau deasupra vaii aveau forme ciudate. Forme de farfurii cu cate o gaura pronuntata in partea de jos. Un sentiment straniu am avut pe moment, insa am trecut repede peste, pentru ca imi era prea foame ca sa-mi fac griji in privinta norilor.

Am intrat lejer in oras si am oprit la un restaurant. Am parcat si am incuiat motocicleta, am intrat si mi-am zis: ori mananc bine si platesc o gramada de bani, ori nu mananc deloc. As fi ucis pentru o mancare calda si o cana cu ceai fierbinte dupa frigul pe care l-am tras prin munti.

A venit o copila de vreo 14 ani, foarte agera la minte, si m-a asezat la masa, dupa care, pana a venit meniul, m-am uitat gura-casca pe pereti: zeci de poze cu John Wayne, desert si munti laolalta, cowboy, cai si pistoale…

Am ramas ca la balci, cu ochii iesind din orbite, saliva in coltul gurii si fata neexpresiva. Imi exclamam in minte fara sa ma pot opri: Oau! Oau! in timp ce vedeam poze care mai de care mai interesante si mai pline de spirit, infatisandu-l de cele mai multe ori pe John Wayne.

Eram in locul in care venea des la masa, mai ales in timpul filmarilor ce aveau loc de multe ori in muntii din care tocmai ma intorceam. Oare stateam pe scaunul lui John Wayne?

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Arizona, Impresii de călătorie, Locuri și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a VII-a

  1. Arizonianul zice:

    He-he!
    Omule, cunosc locurile. Am făcut exact acelaşi traseu dar plecând din Lone Pine. Aveam un Mercury Station Wagon cam ponosit dar tare bun cu mine şi cu pasagerii lui…
    Când am ajuns în Panamint Valley, pe drumul ăla drept ca o aţă, peste lacul uscat, ca şi tine, am oprit cam la jumătatea văii care este atât de regulată, de aveai impresia că Dumnezeu însuşi, cu o gigantică linguriţă, a luat din „iaurtul” dintre munţi, lăsând urma asta atât de perfectă. În prostia mea, credeam că asta este valea Morţii…. NŢ! Mă înşelam. La intrarea în munţii spre adevărata vale, eram sfătuit să nu utilizez aerul condiţionat (nu aveam!) şi să fiu sigur că am apă în radiator… Am luat-o prin munţi şi odată mi s-a tăiat răsuflarea: vedeam Death Valley. Cea adevărată. Departe, în partea celălaltă se făleau într-un albastru obosit munţii Amargosa. Vedeam dunele.
    Nu vedeam pasăre. Nu tu pom. Ai mei şi cu mine şi Maşina cu capota ridicată (ca să se răcorească după căţărătură) eram singurele forme de viaţă…
    Ghiceam ceva în zare, chiar jos în Vale… Mai târziu, am trecut pe acolo: era Stove Pipe.
    Un panou îmi spunea să nu mă abat din drum, decât numai dacă anunţam rangerii…
    Care rangeri? Nu era nici ţipenie de om…
    Şi uite aşa, o luai pe firul drumului până la Furnace Creek… Am rămas uimit de prezenţa neaşteptată a plantaţiei de curmali… La umbră, parcă cele 45 de grade Celsius locale nici nu se simţeau. Gheaţa se topise în lada de gheţă, dar sticlele de apă şi cutiile de apă tonică erau încă reci…
    A trebuit să plec. Mergeam spre Boron… Acolo unde se duceau pe vremuri „24 mule wagons”… Şi am plecat. Peste puţin timp, mi se deschidea în faţă imensitatea în pâclă roşiatică a deşertului Mojave, care este continuarea firească a Văii Morţii… Ici şi colo, turbioanele dust devils-ilor, se ridicau spre cer… Nu. Nu eram pe lună. Nici pe Marte.
    Eram aici, pe sfântul pământ al ţării care mi-a făcut un loc de trăit sub soarele său, şi mie dar şi copiilor pentru al căror viitor îmi părăsisem ţara încătuşată de comunism…
    Aspre locuri. Oameni aspri şi mândri. Şi muncitori. Şi tare săritori.
    Te ajută să-ţi potoleşti – într-un fel – dorul de plaiurile pe care te-ai născut şi vor rămâne neuitate, atât câtă vreme îmi va da Dumnezeu, ca să mai fiu pe planeta asta…

  2. Arizonianul zice:

    Oh! Am uitat!…
    Dacă din Lone Pine vedeai portalul muntelui Mount Whitney (cel mai înalt munte în cele 48 de State ale Uniunii) (las afară Alaska şi Hawaii), după drumul descris mai sus, iată că eram sub nivelul mării, la Furnace Creek…
    Ce poate fi mai interesant???

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s