LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a IX-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Parca proaspat intrat intr-un corp, incepeam sa simt intai degetele, apoi picioarele si, in final, nasul, care era strivit de perna. Usor am deschis si ochii si m-am ridicat cu greu din pat. Era destul de tarziu.

Mocheta era moale si placuta la calcat, insa cand am ajuns pe gresia rece din baie m-am trezit deodata. Pana a venit apa calda m-am urcat pe un presul de cauciuc din si am stat zgribulit uitandu-ma in oglinda. Aveam nevoie de mine sa termin cu bine ce incepusem. M-am uitat in ochii mei sa ma conving ca o sa reusesc.

Aburul incepea sa se ridice imbietor de pe jetul care se racea pana jos. Dupa ce mi-am topit sufletul sub dusul fierbinte de o jumatate de ora, m-am intors in camera si m-am apucat de facut bagajul. Se apropia ora de check-out. Am tras pantalonii din fleece, blugii si geaca si cand am deschis usa am inlemnit.

Piscina din fata mea era acoperita de un strat de zapada de vreo 4 cm. Nici nu stiam ca se pornise ninsoarea. Aveam jaluzele si nu m-am sinchisit sa le trag. Am iesit cu gand sa verific motorul ca aveam o presimtire. Imi era frica de vreun furt, ca visasem ceva urat. Honda statea invelita si astepta sa ii spun ‘Neata! Inca ningea domol…

Am strans tot din camera, dupa ce m-am uitat la meteo, si am iesit. Cu mainile inghetate am reusit sa pregatesc totul de drum si sa vorbesc la telefon cu cei de acasa. S-a pornit sa ninga si mai tare.

La iesirea din curtea motelului, 2 tipi cazati tot acolo mi-au strigat in gluma „Good Luck!”, usor mirati de faptele de vitejie pe care le aveam in gand. Cred ca daca as fi acum in postura respectiva as mai da 80 de dolari si as dormi cu televizorul aprins inca o noapte inainte sa ma gandesc macar la ce-ar fi daca…

Singura pereche de gogles pe care ii aveam era varianta ieftina si cum i-am pus pe ochi s-a si aburit. Prin exterior prindea fulgi si dupa ce am dat cu manusa s-a umezit suprafata. S-a transformat repede in gheata, si vedeam foarte prost. Insa, dupa ce am dat-o jos, mi-am dat seama ca mai mult era din cauza ninsorii care se intetea vazand cu ochii.

Am oprit la un infocenter si am vorbit cu cei de acolo cateva minute, cat m-am mai incalzit, dupa care am plecat inapoi prin zapada. La plecarea din parcare m-am speriat cand am dat sa plec si am derapat cu spatele vreo 30 cm lateral. Nu era a buna…

Eram deja atent, insa mi-am spus: Ori ma mobilizez incat sa pot merge si pe gheata, ori gasesc o varianta sa nu plec pe vremea rea care se incrunta din ce in ce. Imi era putin frica de stratul de zapada care era deja pe asfalt. Mi-am zis „Doamne-ajuta” si am plecat plin de speranta si cu mintea la ce imi spusesem in oglinda.

Mergeam incet si tineam mansoanele de parca mergeam cu motorul pe sarma la mare inaltime. Picioarele erau pregatite oricand sa sara de pe motor. Am trecut de un semafor si am continuat pe drumul drept, pe unde tineam minte ca am mers cu o seara in urma.

Nu stiu ce a fost in mintea mea in dimineata aceea. Desi iesisem afara de 10 minute si deja imi era rece, mergeam cu 25 mph, ningea cu fulgi mari si nu dadea semne ca vremea sa se domoleasca, nici prin cap nu-mi trecea sa raman. Nu pot sa spun ca a fost curaj, inconstienta, speranta sau toate la un loc. De cand ma stiu am fost optimist, insa acum parca era altfel…

Chiar inainte cu vreo 100 de metri de autostrada, am intalnit un grup de 4 sau 5 motociclisti care tocmai oprisera si intorceau sa revina in oras. La momentul ala trecusem de stadiul de nesiguranta. Eram hotarat sa iau zapada in piept si sa fac macar 10 km. Pretuiam fiecare zi si distanta parcursa, iar decizia de a ramane in acelasi loc 2 zile era de neconceput. Si am intrat pe autostrada.

Am facut cam 2 km si am oprit pe banda de urgenta, cu farul si semnalizarea dreapta aprinse. Ma gandeam la ce bine ar fi fost sa fi avut optiunea de avarii la motocicleta. Imi era frica de stopul Hondei.

Ninsoarea era atat de puternica incat nu se vedea la 100 de metri in fata si, din cauza ca visasem urat si aveam o presimtire, am scos din rucsac stopul bicicletei pe care am plimbat-o toata vara si am incercat sa il prind cu sarma de bagaje. Era cu leduri rosii si clipea intermitent… Am reusit cu degetele mari sa prind sarma incat sa stea fix, si cu mainile inghetate am plecat mai departe.

25 de mile pe ora mi-a fost viteza constanta o buna bucata de drum, iar in timp ce mergeam am realizat cam ce tampenie am gandit cand mi-am imaginat ca un stop de bicicleta poate fi mai vizibil decat un stop de motocicleta, chiar si cu leduri, cum era. Prudenta excesiva mi-a dat ideea extremista. Imi si vine sa rad cand imi amintesc. M-am gandit sa nu scriu si asta, nu cumva sa radeti de mine, insa cred ca e mai bine daca va spun tot prin ce am trecut si tot ce am simtit. E mai completa aventura…

Am incercat sa merg si fara gogles, insa nu reuseam din cauza fulgilor care imi intrau in ochi. Am tras chinul zapezii cateva minute care mi-au parut ore, pana am dat de vreme mai buna. Scapasem nitel de zapada si asfaltul era mai sigur.

In sfarsit dupa vreo 10 km de la motel am oprit in padure intr-un varf de rampa domoala tipand cat ma tinea gura: YES! I DID IT! in timp ce ma uitam la soferii care mergeau pe sensul opus.

Am scos manusile si le-am pus pe tevile curbate ce ieseau din motor sa se incalzeasca si stateam cu mainile ca la foc pe langa murg. Cerul se vedea plin de nori in urma, insa aici era mai mult cer decat nori deasupra.

Vederea soarelui a fost ca o revelatie. Desi era atat de rece incat nu simteam efectul razelor absolut deloc, era o placere nebuna sa stau cu palmele goale spre motor si cu fata la soare.

Dupa ce mi-am mai venit in fire si m-am bucurat de izbanda asupra zapezii, am plecat mai departe, bucurandu-ma de minunatul peisaj. Ziua aceea a fost atat de frumoasa…

Asfaltul curgea lin pe pantele dealurilor care margineau zona muntoasa de la stanga, iar iarna flirta cu piscurile acoperite de nori si zapada. Era superb totul: aerul rece care imi impietrea nasul si gatul, dealurile, deasupra carora erau nori, muntii de la stanga care erau atat de imensi si soarele care se arata cate putin dand viata la tot peisajul.

Am facut cam 50 km si am facut spre stanga spre Tioga Pass, intrarea in Yosemite National Park. Am oprit in benzinaria asezata ca un han la margine de drum unde am vazut o limuzina din vremuri, fara geamuri, arsa de foc si cu un tip vesel la volan. Am intrat in vorba cu el si mi-a zis ca e un …. airport edition. Nu am retinut numele marcii, insa masina avea un gust placut, sporit parca de scopul calatoriei. Omul si-a luat nevasta, rulota si cojocul si a plecat prin tara sa se plimbe. Cred ca era in concediu.

Dupa ce am pus benzina, am cumparat cateva vederi si m-am asezat la cald sa mananc. Mi-au servit ceva ciudat care seamana cu o shaworma dupa cele 2 felii de pizza care nu mi-au fost de ajuns. Ceaiul fierbinte de dupa m-a mai pus putin pe picioare.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Locuri și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s