LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a X-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Iesit din nou afara, ma uitam la soarele zgarcit care statea lenes pe cer. Nu-mi pasa ce urma sa se intample in urmatoarele cateva ore. Bani aveam, frigul trecuse de stadiul inuman, eram in Sierra – Nevada, „a place to die for”. Din loc in loc, la umbra, aerul inca statea inghetat, chiar daca adia un vant care mai curata din raceala.

Limuzina isi astepta cuminte stapanul in parcare, la fel ca si honda mea. Am intrat in vorba cu un turist cu barba care musca pofticios din sandwich-uri stand la volan. M-am simtit norocos ca, dupa pranz, am stomacul cald si mi-am adus aminte de sfaturile colegilor din facultate, care ziceau ca mancarea calda e ca o binecuvantare intr-o zi geroasa. Stiam ca e sanatoasa si ca e placuta, dar ca in ultimele zile nu o mai pretuisem niciodata.

Din ce am discutat cu barbosul, ar fi fost multe locuri de vazut, insa m-am hotarat sa merg doar in 2 dintre ele:

1. Mono Lake
2. Yosemite – unul dintre cele mai frumoase locuri din lume (desi trecerea era oprita prin pasul Tioga din cauza celor 5 cm de zapada asezati cu o seara inainte )

Am mangaiat murgul cateva minute si i-am impartasit dragostea care sporea pentru el din ce in ce, apoi am plecat ca vantul spre Mono Lake.

Peisajul arata superb. Norii grei de ninsoare erau mult ramasi in urma si nu dadeau semne sa vina. Ma simteam atat de norocos…

Zapada, care cu ore in urma ma intepa in inima parca sa ma tina inapoi de la vreo nenorocire, era acum doar o amintire placuta, un zid pe care l-am invins, si asta imi dadea aripi si un entuziasm greu de exprimat in cuvinte. Eram zeu.

Am traversat atent autostrada si am luat drumul pustiului. Era ciudat cum coboara muntele, urma un deal si apoi o zona de semidesert, cu ceva iarba uscata, de o culoare galbena-usor roscata, din loc in loc avand celebrii ciulini din filmele cu cowboy, ciulini care, desprinsi din nisip, se dau de-a dura kilometri intregi.

Drumul 120, cu asfalt de poveste, se curba frumos pe după niste pante line, iar motorul torcea cu o placere deosebita; il simteam ca facand parte din mine intr-un mod ciudat de autentic. Desi doar pentru cativa km, eram din nou in desert, iar asta ma facea sa ma simt ca pestele in apa.

De cand ma stiu mi-a placut desertul, iar acum ii sfasiam linistea gonind cu ochii mari si buzele departate, urmarind parca nemurirea. Pieptul plin imi tremura ca motorul de sub mine intrand parca in rezonanta si nodul din gat, gata sa dea pe afara, abia mai rezista unui racnet in pustiu pentru care simteam o dorinta nebuna.

Parcarea de la Mono Lake Tufa Reservation (partea de sud a lacului) era plina. Am luat camera foto si am fugit pe „aleea” construita din lemn spre marginea lacului. In drum spre acolo am intalnit o formatiune calcaroasa inalta de 3 metri care, dupa cum am aflat mai taziu, fusese formata sub apa in urma unui proces foarte interesant. Izvoarele de apa minerala erau cauza, dupa cum era explicat si in placa informativa din attach. Dupa ce nivelul apei a scazut, au ramas rocile, ca niste paznici ai plajei in bataia vantului. Din nou, peisaj superb. Pozele nu stiu decat sa imi aminteasca ce am simtit privind locul cu ochii mei.

Mi-am luat repede talpasita de acolo, ca nu aveam permis de parcare in zona respectiva, dupa cum am aflat cu minute in urma dintr-un anunt ca ar fi fost necesar. Oricum, nu puteam sa-l procur decat dintr-un loc de care trecusem deja fara sa observ.

Era din ce in ce mai cald afara, si locul avea un farmec aparte sub razele soarelui cu dinti.

Drumul inapoi spre benzinarie a trecut mai repede pentru ca stiam ca nu e mult de mers.
Ajuns acolo am stat 1 minut, cu motorul pornit, pe marginea soselei in fata afisajului electronic: Pass is CLOSED. Voiam sa ajung in parc si de acolo sa merg spre San Francisco. Practic, asta era calea cea mai scurta spre destinatie pe care o aveam in minte inainte sa ma gaseasca zapada.

Deja imi rula in minte scenariul: intru in vorba cu portarul (daca o fi unul, desi in conditiile de fata ar cam trebui) si ii spun ca vin din Massachusetts si ca vreau sa traversez America. Poate m-o vedea in stare de fapte mari si m-o lasa sa trec. Ca nici zapada nu e mare, si-apoi deja au curatat-o aici, de ce sa n-o fi curatat si in parc? Zi si facut: urmatorul lucru pe care l-am facut – m-am uitat in oglinda, am strans de mansoane si dus am fost.

Intram intr-o zona cu taluzuri imense. Peisajul imi dadea senzatia ca sunt intr-un film, actor principal, doar ca foaia cu ce urma sa se intample era goala. Si asa a si fost, urma sa scriu totul chiar atunci.

Valea deschisa intre versantii gemeni se intindea rotund, tinandu-te pe loc minute in sir ca sa o privesti. Drumul urca incontinuu iar asfaltul era de vis. Ma simteam din nou inconjurat de grandoare si nu ma puteam abtine de la opriri dese pentru poze.

Am urcat cat de sus m-a putut duce drumul – Tioga Pass, 9945 feet (3031 metri). Nu pot descrie in cuvinte cat a fost de frumos tot ce am vazut acolo ca le-as strica mult din farmec. Atasez poze ca sa intelegeti cu ochii vostri.

La poarta, o domnisoara foarte amabila, care a deschis geamul de la cabina situata in mijlocul soselei, a inghetat cateva minute discutand cu mine despre drumul care era inchis, si pe care eu, cu tupeu si minte de roman, voiam sa ma aventurez cu motocicleta.

Am inteles, fara prea multe insistente, ca pe timpul iernii drumul se inchide, asa ca am rugat-o sa imi dea voie in parcarea care se afla la cativa metri mai in fata, deci in incinta parcului, practic.

Dupa ce am parcat si am insfacat camera foto am calcat zapada scartaind pana la masina de teren alba pe care erau inscrise insemnele rangerilor. Un tip de varsta mea a iesit de la caldura si muzica din masina si, foarte civilizat, mi-a spus ca nu am voie sa trec de acel punct, cu sau fara vehicul. Dupa o simpla rugaminte mi-a permis totusi sa fac niste poze intrucat am batut drumul pana acolo. Ce am putut surprinde va atasez. That was Heaven.

La plecare, am mai oprit odata la poarta sa o scot la aer pe domnisoara care imi era de altfel simpatica. In cele vreo 5 minute de stat au mai aparut 2 masini (normal ca de teren) care aveau ca directie tot drumul inchis despre care existau informatii inca de la autostrada. Am aflat ca mai este mai la vale un „han” relativ ieftin si am plecat.

Fusese construit din busteni in urma cu mai bine de 100 de ani si nu avea facute reparatii majore, cu exceptia vopselei care era improspatata periodic. O soba asezata in mijlocul camerei ii aseza pe toti in jur, intinsi pe scaune, foarte comozi, in stilul lor american. Tot felul de chestii de vanzare: de la suveniruri din piele naturala pana la pachete cu soia prajita si pusa in pungi inchise manual, pe a caror eticheta scria „Stop eating junk!”.

Am comandat un ceai si am stat de vorba cu tipul mai in varsta, cu barba, din spatele barului din lemn, care se pare ca era si patron. Mi-a povestit ca bunicul lui a venit acolo cu multi ani in urma si a construit cladirea in care ne aflam si pe care voia sa o pastreze la fel pentru urmatoarele generatii, desi adaugase hanului cateva casute rasfirate pe micile coline din spate.

Apa fierbinte mi-a fost servita alaturi de un cosulet cu ceaiuri din care sa aleg si 2 pachete cu miere. Din nou aveam parte de cateva minute de relaxare calda pe care acum stiam sa le savurez din plin.

Era atat de frumos acolo, incat mi-a trecut prin gand sa raman o perioada in California sa lucrez, sa stau, sa calatoresc. „Asa incepe fiecare emigrare”, mi-am zis. „Dar ce-mi pasa?” Insa, nu peste mult timp, mi-a fost ingenuncheata ideea de patron cu vestea inchiderii hanului odata cu sezonul rece care deja batea flamand in poarta.

Bunica baiatului care lucra acolo ca receptioner era venita din Romania in urma cu mai bine de 50 de ani si nu uitase niciodata locul de unde a plecat. Si-a invatat nepotii cuvinte in limba pe care a tinut-o vie zeci de ani. Din nou m-am simtit mandru ca sunt roman. Cei care au calcat pamant strain nu uitasera de cel pe care l-au lasat in urma si din respect pentru ce au facut ei, m-am simtit – pentru a nu stiu cata oara in ultimele 20 de zile – dator fata de generatiile viitoare.

Se auzea ca e posibil sa deschida pasul peste cateva ore ca se anunta vreme buna, insa nu era ceva sigur. Mi-am spus: Daca tot am ajuns pana aici, sa merg si mai departe sa vad si Lake Tahoe – un loc superb, de care mi-a vorbit o colega de la al doilea job (dish washer). Asa ca am salutat lumea, m-am urcat cu tupeu pe motocicleta si am plecat mai departe.

Panta a fost mai usor de trecut, din cauza soarelui care era aproape la sfarsitul perioadei de maxim. Am coborat fara sa imi pot lua ochii de la superba vale care se intindea in partea dreapta pana la benzinaria in care tot oprisem de cateva ori. Nu facusem multi km cu ultimul plin, asa ca am intrat pe autostrada si am luat directia Lake Tahoe.

Lumina era inca destula iar peisajul inca nu dadea semne sa se termine in urmatoarele mile. A fost una din cele mai frumoase zile petrecute pe tot parcursul calatoriei.

Am coborat la nivelul lacului, apoi drumul incepea sa urce din nou, oferind panorame divine. Zapada, din cauza careia am pornit spre nord, asezata petice dadea o aroma deosebita locului. Nu mi-a parut rau deloc pentru ca nu am putut sa intru in Yosemite. Mi-ar fi placut sa pot sa ajung si acolo, insa puteam sa vad imi stergea orice urma de regret.

Intram intr-o zona cu vegetatie de stepa si – cand am oprit sa fac poze pe banda de urgenta – au incetinit 2 baieti care veneau intr-o masina pe sensul opus. La fețele curioase nu am facut decat sa le arat degetul mare indreptat in sus si au zambit bucurosi ca totul e ok. Peisaje de vis, oameni mai mult decat civilizati si o excursie dementiala. Am simtit atunci bucuria a ceea ce faceam. Eram pe val!

Au trecut multe mile pana sa ma hotarasc sa opresc. Eram inca in munti si nu aveam de gand sa trag pe dreapta prea curand. Desi ma bucuram de tot ce vedeam in jur fara nicio grija, undeva pe fundal inca imi palpaia in minte ideea de a face cat mai multe mile. Am mers pana s-a intunecat si a fost o placere calareala, chiar daca ma torturam in sa ca pot merge inca 10 mile… inca 10 mile…

Pana in Walker a mancat jar murgul meu, ca de acolo deja era intuneric si am lasat-o mai moale. Aparitia lunii care inca era aproape plina si gerul crunt al noptilor de munte nu mi-au rapit din entuziasmul calatoriei si a placerii raidului de noapte.

Erau curbe cum nu mai intalnisem. Incepeam sa ma pricep sa merg pe motocicleta si – desi imi era frica – mergeam cu viteza constanta prin curbe (a se intelege ca nu mai incetineam la fiecare curba mai stransa, cum facusem pana atunci). Nu peste multi km am luat stanga pe 89 spre Lake Tahoe.

Un intuneric deplin ma cuprindea pe la spate de coaste, iar farul vedea doar o mica parte din drum din cauza curbelor de serpentina. Atunci, acea bucata de drum am facut-o cu un regret aspru. Desi imi bucurasem ochii toata ziua cu peisaje din locuri superbe, nu puteam sa vad acea bucata de Sierra-Nevada plina de serpentinele lui 89.

Mergeam aproape orb prin curbe si cu gandul sa merg pana la Lake Tahoe bine intepenit in minte. Harta stia prea putine detalii, iar GPS-ul nu-l scosesem de ceva vreme din rucsac. Stiam doar ca trebuie sa merg pe 89 pana dau de Lake Tahoe.

Se vedea padurea de rasinoase foarte frumos conturata de umbrele care mergeau odata cu farul. Pe unde puteam, mergeam si mai tare, ca sa evit cat mai mult frigul caruia parca ii fusese dor de mine.

Zone parca rezidentiale, cu case superbe, asezate in zona montana, traversam indurand din nou raceala intunericului. Dar eram hotarat sa merg mai departe.

In timp ce am inceput sa cobor pe panta de pe 89, imi imaginam cum se vede imensul spatiu dintre versanti si ma simteam atat de mic incat, chiar daca mergeam cu 80 – 90 km/h, parca abia ma miscam.

Am intrat intr-o localitate in care am gasit un motel la sosea. Era intuneric la toate ferestrele, asa ca am lasat motocicleta parcata si am mers mai departe vreo 100 de metri pana la urmatorul.

Arata foarte bine – adica scump la termenii care imi rulau in minte la momentul respectiv, asa ca am intrat in barul de langa sa intreb lumea de un pat cald si ieftin in timp ce beau un ceai sa ma incalzesc.

O usa mare din lemn, cum aveau casele de la noi acum ceva vreme (cele cu camere inalte de 3 metri) m-a intampinat cu un scartait simpatic, si scaunele rotunde si inalte de la bar ma invitau dulce sa ma asez.

Din cele 4 sau 5 l-am ales pe cel de langa o domnisoara cu ochelari, foarte simpatica, cu par lung, castaniu. Statea de vorba cu barmanita, in timp ce de la o masa priveau meciul de fotbal american vreo 4 baieti de-ai locului – cred.

Nu am zis nimic pana nu mi-a dat atentie: „Where are you coming from?” (Tu de unde vii?). Probabil, nefiind un lucru obisnuit ca tipi de 1,93 m, imbracati integral in piele, sa le calce podeaua barului in care isi petreceau linistiti dupa-amiezile cu vecinii, ma sorbea din priviri, bucurandu-se de misterul care venea odata cu mine.

Nici azi nu stiu de unde am avut atata inspiratie, dupa atatea palme incasate de la frig: parca mirat ca inca nu si-a dat seama, i-am spus pe un ton dulce „From the night” (Din noapte). Si am ramas la vorbe in mijlocul lui nicaieri (ca habar n-aveam unde ajunsesem, si nici cat mai am de mers. Era aproape miezul noptii si ma gandeam ca e de ajuns…

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Locuri, Nevada și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s