LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a XII-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Aia 20 si ceva de dolari pentru dejun i-am dat fara sa ma uit (clar, si fara sa imi para rau). Nu sunt un tip care sa arunce cu bani, sau unul care (nu sunt mandru de asta) sa lase bacsis, insa atunci, acolo… E un sentiment inexplicabil, pe care nu stau sa il descriu acum in detaliu. Simplu ar fi: m-am simtit prea bine.

Aerul tot la fel de racoritor era ca si dimineata cand m-am trezit. Parca era atat de proaspat si de curat incat nu ma puteam abtine sa imi umplu pieptul si sa il gust cu toata fiinta.

In timp ce suspinam parca, bucurandu-ma de aerul de munte, am vazut placuta cu litere albe care spunea „Hope Valley” si mi-am dat seama de ce o numisera asa. Sa fi fost poate o poveste ca cea din Death Valley, in care cautatorii de aur si-au ars carutele scriind istorie intr-o singura noapte, ori poate era pur si simplu un loc desi nu foarte special, totusi divin prin el insusi… Nici acum nu realizez. Ce stiu insa, cu siguranta, e ca acea dimineata a fost perfecta.

Murgul ma astepta zambind de atata soare si parca imi facea cu ochiul spunandu-mi: „Azi vedem Pacificul, BA!” Nici asfaltul nu era posomorat deloc: cum am dat bice m-am simtit ca acasa. A fost o placere sa calaresc pana la South Lake Tahoe – localitatea de la sudul intinsului luciu de apa.

Padurea deasa prin care trecea soseaua isi punea puternic amprenta asupra peisajului. Nu luam prea mult in seama frigul care tinea zapada rece si-mi albea suflul, insa el ma lua pe mine.

Mai tremurat, mai incurajat… am tinut-o asa pana mai aproape de lacul care se arata putin cate putin din departare. Am vazut un pietroi alb, frumos, la marginea drumului, pe care scria numele localitatii si-am luat o pauza – Molid si Pin peste tot.

Nu am mai mers mult de acolo si am gasit o intrare spre una din plajele lacului. Intrarea se platea, insa nici azi nu stiu cat costa, pentru ca am intrat in vorba cu pletosul de vreo 40 de la ghiseu (motociclist si el) si l-am intrebat de o plaja la care nu se plateste. Cred ca era 5 sau 7 $ intrarea ca daca era vreo 3 plateam sigur.

I-am povestit pe scurt de unde vin si mi-a spus ca am nimerit bine in zona Lake Tahoe, fiindca era cam cea mai frumoasa dintre variantele spre San Francisco. M-a mai sfatuit sa merg pe Highway 1, pe coasta oceanului, spre nord din San Francisco.

Era a doua sau a treia persoana care imi vorbea frumos despre zona aia, asa ca am inceput sa ma gandesc serios la un drum pe acolo. Pana la urma m-am gandit sa intru totusi sa vad plaja acolo si sa fac niste poze, pentru ca eram intr-o zona cu una din cele mai frumoase perspective. Pletosul m-a refuzat cand am vrut sa scot banii (probabil ca m-a vazut mai falit dupa intrebarile initiale), asa ca i-am strans mana recunoscator si am intrat.

Un luciu ondulat mi se arata in fata ochilor, albastru ca intr-o poza din cartile cu basme pe care le aveam cand eram pusti, iar norii de deasupra pareau ca se scaldau copilarosi in apa rece. O plaja de vis, cu nisip curat si apa limpede. Mai multe decat pozele nu pot spune. Atasez ca sa va spuna ele. Eu spun doar: Era Dumnezeu acolo.

Si ce altceva poti face intr-o zi in care mai ai doar cateva ore pana la destinatie, e superb afara si esti intr-o zona ravnita de multi, decat sa inconjori lacul cu o tura pe motocicleta?

Cu prea multe opriri ca sa le tin minte numarul, gura cascata la fiecare pas si „Oooo!”-uri sincere si necontrolate, am reusit sa inconjur lacul in sensul acelor de ceas. La inceput am urcat pe drumul care m-a dus intr-un loc superb in care din acel moment imi doresc o casa (chiar daca stiu ca nu o sa traiesc niciodata acolo). Parcari frumos amenajate pe versant, peisaj foarte natural cu arbori uscati si rupti, altii verzi si puternici… Din nou, prea frumos ca sa pot descrie.

Din nou foamea nu-mi dadea pace. Am gasit un shop „traditional style”, cu parcare in fata si usa ingusta, in care cum am intrat, am si intrat in vorba cu doamnele cu bujori in obraji, vesele si deschise la vorba si la glume.

M-au invatat cum e cu auto-servirea ceaiului si pana a fost gata sandwich-ul comandat (o jumatate mare de franzela taiata in doua, cu salata, american cheese si carne de curcan), am mai vorbit de zona in care ma aflam si de lumea care locuieste acolo si cea care viziteaza.

Am cumparat si de acolo cateva vederi (acum am acasa un teanc strans din toata America) si am plecat in parcare, unde am stat cuminte pe motocicleta cam 20 de minute si am mancat linistit si fara nicio graba.

Toaleta ecologica din spatele shop-ului era neasteptat de curata. Aveau servetele, oglinda, hand sanitizer (dezinfectant) si unde, fara gluma, mirosea chiar bine.

Am mai mers o bucata de drum pana la o parcare din care se vedea foarte frumos lacul. Am lasat murgul pe locul special amenajat pentru motociclete si am facut cateva poze, mi-au facut si mie altii…

La plecare am observat ceva mai putin obisnuit: oamenii care erau acolo plateau parcarea in felul urmator: in fata unui panou cu anunturi sau preturi sau cine mai stie ce, era o cutie pe care erau plicuri in care oamenii puneau banii pentru plata parcarii. E foarte posibil ca respectiva cutie sa fi fost pentru donatii, insa ceva ma face sa cred ca totusi era pentru plata parcarii. Fiindca eram deja in miscare cand am observat lumea cu plicuri in mana uitandu-se nitel ciudat la mine, desi am ezitat pentru o secunda, am dat bice sa o sterg cat mai repede de acolo (nici de asta nu sunt mandru).

Nestiind ca granita dintre 2 state (Nevada si California) era chiar pe lac, mare mi-a fost mirarea cand am vazut panoul pe care scria „Welcome to NEVADA”. Eu stiam ca iesisem din acel stat cu multi kilometri in urma si ca eram deja in California. Abia la benzinaria din nordul lacului m-am prins, cand am aruncat un ochi pe harta.

Drumul serpuit imi tinea de urat prin zonele impadurite din care nu se vedea peisajul. Incepea sa imi placa din ce in ce mai mult sa merg prin curbe, sa ma aplec mult si sa depasesc, sa revin pe banda… Cred ca stiti bine despre ce vorbesc. Prindeam incredere in controlul pe care pot sa il am pe motocicleta si imi placea teribil cum ma conectez cu inertia motorului de sub mine la aplecari si la accelerari.

Soarele dadea semne ca vrea sa apuna, asa ca am strans ceva mai tare de mansoane, am tras fularul pe figura si i-am dat jar..

Cu soarele arzandu-mi obrajii am mers multa vreme. Asfaltul de vis si vremea numai buna de calarit motocicleta pe curbele dintre munti, au facut deliciul unei dupa-amiezi superbe. Traficul a fost ok cu cateva mici exceptii.

Am mai oprit la un supermarket inainte sa se lase intunericul si am mai mancat ceva, mi-am luat un suc pe drum… In rest, am stat in sa cu fularul tras pe gura.

Sacramento a trecut repede. Am auzit ca ar fi fost un oras frumos, insa in momentul in care ma aflam in zona chiar nu simteam nevoia sa ma opresc.

Autostrada 80 m-a dus lin pana in Oakland (la est de San Francisco Bay), de unde am luat calea de peste apa – am trecut imensul pod (Bay Bridge) pana la Treasure Island si cealalta bucata a aceluiasi pod pana in San Francisco.

Era atat de lung incat mi se parea ca nu se mai termina, iar faptul ca parea acoperit din cauza unor benzi suprapuse – sau poate erau sine de tren cele care treceau pe deasupra – ma facea sa ma simt protejat.

Ajuns, in sfarsit, pe cealalta parte, strazile cu rampe extreme m-au scos din sarite de fiecare data cand era nevoie sa le trec.

Cel mai mult ma calca pe nervi rosul semafoarelor, cand trebuia sa opresc in rampa. La culoarea verde, de fiecare data imi mirosea a ambreiaj si a extenuare. „Urasc San Francisco!” mi-am spus atunci. Desigur, cateva zile mai tarziu urma sa regret faptul ca trebuia sa plec.

Cateva strazi amestecate si o pauza cu search pe GPS m-au ajutat sa ajung in locul in care totul se sfarsea: Golden Gate bridge… FINISH LINE! Cand l-am vazut, am simtit un fior in piept. Era plin de lumini, si formele lui imi pareau cunoscute, probabil din vreun film care era pe la TV cand eram pici.

Un sentiment ciudat de multumire si de incredere in acelasi timp ma tinea cu spatele drept si pieptul in fata in timp ce traversam glorios imensul pod. Mergeam incet, vrand parca sa storc fiecare picatura din victorie si sa o fac atat de lunga pe cat posibil.

Am luat prima dreapta, spre view point. Se vedea nemaipomenit orasul, plin de lumini si de viata, iar podul din dreapta peisajului peste care tocmai trecusem era acum un simbol al unei aventuri traite din plin. Traversasem totusi un continent… si nu oricare.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Locuri, Nevada, San Francisco și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s