LetGo: Cu „Murgul” prin America – partea a XIII-a

(articol scris de LetGo şi publicat pe motociclism.ro)

Rupt deja de calatoria pe care cu minute in urma o sfarsisem, priveam podul. Parca statea acolo de secole, fara ca nimeni si nimic sa ii renege suprematia.

Satisfactia inca mocnea proaspat in mine si inca nu ma lasam sa ma gandesc la noaptea care incepuse sau la motocicleta pe care trebuia sa o vand, viza care imi expirase deja, banii care mai erau doar pentru 3 – 4 zile de viata in saracie. Era prea frumos momentul pentru asemenea ganduri si noaptea prea linistita.

Desi mi-a placut la nebunie, nu a fost intocmai usor – cum poate unii tind sa creada citind randurile de poveste.

In cele 3 saptamani am tras mai mult frig decat in 25 de ani de viata, foamea s-a tinut scai de mine si, la un moment dat, o mai simteam numai dupa ceas cand vedeam cat de multe ore trecusera de la ultimul sandwich; ramasesem fara bani si eram singur pe un continent pe care nu ma cunosteam decat pe mine.

Insa a meritat fiecare secunda de frig, fiecare minut de foame, fiecare cent cheltuit si fiecare suta de metri facuta cu inima cat un purice. JUR ca as mai face-o inca o data si JUR ca nu mi-ar parea rau daca as avea placerea ca aventura sa imi fie sporita de hoti, lipsuri sau alte greutati.

Nici atunci si nici in zilele ce au urmat nu am realizat de-a dreptul ce reusisem sa fac. Stiam doar ca sunt acolo si ca timpul scurs in acele momente e de partea mea, pentru ca imi gustam satisfactia.

A fost o experienta superba, traita din plin, la care visam de pusti, insa pe care mi-am dorit-o cu intensitate din februarie acelasi an, pe cand priveam cu ochi flamanzi hartile Google si imaginile superbe din Death Valley, visand cu ochii deschisi la ziua in care o sa-i framant praful sub talpi.

Foarte multe aspecte nici nu visam sa fie atat de bune. De exemplu motocicleta: era exact ce vedeam in minte cand ma gandeam la cum mi-ar placea sa arate aventura mea de cealalta parte a lumii: un cruiser pur-sange negru, cu leather-throttles si saddlebags. Casca: neagra, cu fata goala, sa musc din vant. Echipamentul negru din piele, etc, etc, etc.

Dar extenuarea si foamea nu m-au lasat prea mult sa ma gandesc la spirit, asa ca am incalecat si am plecat mai departe sa caut un motel. Aveam inca vreo 200 de dolari si mi-am zis sa ma rasfat cu un motel ieftin.

Era tarziu, cam 22:00 si eram in San Francisco, un oras imens, cu lume nu la fel de amabila ca prin provincie, cu indivizi dubiosi prin benzinarii si aveam o nevoie acuta de un pat, o mancare si un dus fierbinte. Cu fata arsa de soare mi-am facut cateva poze si am plecat la drum.

Din nou ma simteam ca acasa in traficul lejer de noapte. Curbe mult inclinate lateral, autostrada, farul, asfaltul si nesfarsitul dulce duduit al tobelor care ma iubeau la fel de mult ca in nesfarsitele nopti geroase spre Niagara.

Am mers putin si am simtit ca nu sunt in directia buna, asa ca am tras in prima parcare, sa imi limpezesc mintea obosita de atatea linii discontinue.

Parcarea era goala. Habar nu aveam unde urma sa imi petrec noaptea, insa nici nu imi pasa. Am mai zabovit si acolo cateva minute si am vorbit cu cei de acasa cateva minute anuntandu-le victoria.

Nu simteam un gol in stomac asa cum ma gandeam ca o sa fie, nici macar nu eram emotionat prea tare. Ma gandeam in acel moment la aventura care tocmai urma sa se termine si la faptul ca am facut-o in felul meu, exact cum mi-a poftit inima, fara constrangeri de niciun fel. Eram multumit.

Eram cu talpile pe coasta de vest si asta conta cel mai mult. Nu stiam ce urmeaza si nici incotro o sa ma indrept. Eram putin pierdut in ganduri, si am stat asa ceva vreme pana cand am vazut 2 masini de politie parcate sub autostrada, intr-un loc putin circulat.

Initial, nu m-am gandit prea mult: am dat cheie, mi-am pus casca si am pornit spre ei sa ii intreb de un motel si sa mai fac si eu conversatie ca mi se inclestase gura de atatea ore de singuratate.

Cand m-am apropiat mi-a trecut prin minte ca ar putea face afaceri murdare si era nasol daca eram martor, sau ca nu sunt bine-venit, mai ales pentru faptul ca politistii oprisera intr-o parcare sub autostrada pentru cine stie ce motive dubioase, etc.

Pentru o secunda mi-a fulgerat gandul ca nu e OK ca ma indrept catre ei. Insa am ajuns aproape de ei, mi-am scos casca si am oprit motorul sub privirile atente si coplesitoare ale celor 4 politisti care isi serveau cafeaua de la inceputul turei de noapte.

Am intrat in vorba cu ei, asa cum o facusem pe tot parcursul calatoriei cu orice fel de oameni intalneam in cale si, cu mult curaj si dezinvoltura, am intrebat in ce zona ma aflu si cam unde as gasi un motel de preferat mai ieftin.

In primele 2 – 3 minute simteam o indoiala categorica in ochii tuturor. Ma priveau ca pe un potential infractor, mai ales ca le invadasem spatiul cu atata tupeu si eram imbracat in negru, cu fata trasa (sau mai bine zis fara falci) si ars de soare – fata de criminal in serie.

Dupa cateva replici la schimb si-au mai calmat spiritele si am intrat in vorba mai colocvial. Deja ii intrebam de preturi la motociclete si cam in cat timp o vand daca o dau cu 1000$. Actele nici vorba sa mi le controleze. La sfarsit le-am multumit pentru amabilitate si mi-am vazut de drum la fel de sigur pe mine si urmandu-mi drumul meu. Poate nu era ceva obisnuit ca lumea sa intre in vorba cu ei doar pentru asemenea conversatii – ma gandeam atunci. Nici acum nu reusesc sa imi dau seama de ce ma priveau atat de insistent vrand parca sa imi demonteze orice intentie ascunsa.

Nu am zabovit multa vreme pe acolo ca noaptea isi intra in drepturi si, oricat eram eu de viteaz, simteam un somn greu care ma pandeste de cateva zile. M-am uitat putin pe harta, am iesit la autostrada si m-am incurcat putin pe acolo pret de o jumatate de ceas, dupa care am prins drumul spre Golden Gate National Recreation Area.

Dupa o usoara stanga, un semafor verde mi-a permis intrarea in tunelul lung, de o singura banda, care intra in rezonanta la turatia motorului si care ma ducea parca spre alta lume, mai pura: parcul de la nord de pod.

Parea construit de zeci de ani, de arhitecti renumiti, in urma unei munci titanice. Peretii gri, din beton, erau hotarati, iar capatul parea foarte mic si indepartat. Constructia in sine nu parea chiar atat de grandioasa, insa lungimea tunelului si tot pamantul sub care ma aflam ma facea sa ma simt atat de neimportant si usor de strivit…

Era aproape de miezul noptii si, cu cat mergeam mai departe, cu atat epuizarea si frigul puneau stapanire pe mine. Era de inteles, facusem de dimineata multi km cu ochii in soare (mergeam spre vest), gonind ca un haiduc pe murgul lui negru pur-sange prin curbele care coborau din Sierra Nevada spre Oceanul Pacific. Mainile reci pana la os ma adormeau parca si mai mult.

Cum am trecut de tunel, un intuneric adanc mi-a stropit fiori de gheata pe sira spinarii. O ceata usoara plutea straniu pe raza farului, si frigul era parca mai puternic decat de cealalta parte a dealului. Linistea era rege acolo, iar negrul din jur nu-mi dadea de ales decat sa privesc doar inainte si sa merg spre acolo.

Pentru prima oara imi era frica de necunoscutul din jur si de intunericul care ma cuprindea pana la oase. Parca imi pierdeam orice concentrare, iar speranta se ridica din mintea mea precum caldura de pe motorul fierbinte. Stranie traire! Frica ma strangea in spate si frigul ma chinuia pana la rugaminti, dar un curaj care parca nu-si avea locul acolo ma indemna sa am incredere in drum.

8000 de km cat am facut de la un Ocean la altul nu am trait acel sentiment de incredere in drum. Parca din indoiala si epuizarea care isi infipsera coltii in mine, deodata s-a luminat totul cand mi-am spus “Am incredere in drum, ma duce el undeva”.

Parca a inceput sa imi tina si de cald asfaltul in care acum aveam incredere. Totul a prins din nou culoare si atentia imi era din nou la placerea inclinarii line cu cruiserul prin curbe. Noaptea o iubesc de cand ma stiu, insa noptile din aventura asta le-am trait mai din plin decat pe oricare.

Iarasi eram doar eu, farul si asfaltul impotriva intunericului din jur care dadea atata savoare calariei.

Nu am mai mers mult si am trecut un pod, am coborat o vale mica si am ajuns intr-o parcare. Nisip, liniste de mormant si apa. Atata apa incat vuiau valurile pe plaja intinsa sfasiind linistea noptii. Era oceanul acolo. Oceanul Pacific!

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Impresii de călătorie, Locuri, San Francisco și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s