Marian Petruţa: Chicago, oraşul minune al secolului XIX (I)

(articol scris de Marian Petruţa şi publicat în Phoenix Mission)

Cu siguranţă că aţi auzit cel puţin o dată expresia americană „time is money”, adică „timpul înseamnă bani”. În America se poate vorbi de o cultură a muncii, care datează încă de la sfârşitul anilor 1800.

Mi-a luat ceva timp să înţeleg mai bine ce anume înseamnă această cultură a muncii, pe care copii o au încă de la 13-14 ani aici, în America.

Am reuşit să o înţeleg mai bine în momentul în care am început să citesc istoria acestei naţiuni şi modul în care industrializarea, cele mai mari companii din lume au luat naştere aici, în America.

Naşterea şi dezvoltarea metropolei Chicago este un exemplu remarcabil în acest sens. (foto: muncitori la un zgârie nor, în pauza de masă)

În articolele viitoare am sa descriu modul în care Chicago s-a transformat, dintr-un orăşel de provincie în 1850, în al doilea ca mărime din America, în 1900, datorită celor patru sectoare economice: producţia de cereale, cherestea, de carne şi comandă prin poştă.

Aceştia, însă, n-au fost singurii factori care au contribuit la dezvoltarea oraşului. Chicago era locul cu cele mai numeroase şi renumite tipografii, turnătorii, magazine de haine şi de mobilier.

În 1890, era al treilea ca mărime în ceea ce priveşte numărul de muncitori care lucrau în fabrici, după New York şi Philadelphia, şi al doilea, după New York, ca valoare a produselor fabricate.

Încă din 1871, numărul vapoarelor care ancorau în portul oraşului depăşeau pe cel al oraşelor New York, Philadelphia, Baltimore, Charleston, San Francisco şi Mobile, adunate la un loc. Chicago devenea, astfel, poarta de intrare către vestul continentului american.

Exceptând faptul că avea acces la transportul fluvial, nimic din dezvoltarea uimitoare a oraşului nu s-a datorat naturii înconjurătoare sau întâmplării, ci mai degrabă muncii şi actului de voinţă al oamenilor, triumfului lor asupra problemelor, catastrofelor, dorinţa de a nu renunţa şi a se da bătuţi în momentele dificile, precum încendiul devastator de la 1871.

Succesul lor în afaceri şi reputaţia de a fi numărul unu, s-a datorat şi acestui principiu american, intitulat „timpul înseamnă bani”.

Dacă stăm să ne uităm la societatea din acea vreme, „chicagooanii” vorbeau în mod continuu despre business, alergau din stânga în dreapta şi făceau afaceri cu repeziciune. Aceştia au preferat profitul şi eficienţa în schimbul timpului liber. Un exemplu elocvent este modul în care europenii făceau afaceri comparativ cu americanii.

Europenii erau obişnuiţi să ia mesele de prânz foarte lungi şi să se relaxeze; americanii, în schimb, vedeau masa de prânz ca pe un impediment, deoarece îi oprea din muncă. Stilul americanilor, de a atârna în uşă semnul „Pauză de masă – revenim in 10 minute”, pentru ca apoi să mănânce rapid şi să se reîntoarcă la muncă, era văzut de către europeni ca unul barbaric.

Europenii erau uimiţi inclusiv de comportamentul pietonilor de pe stradă. Un vizitator german povesteşte o întâmplare petrecută în timp ce se plimba prin oraş. Se plimba, la un moment dat, pe o stradă în apropierea unui pod peste râul Chicago, când, dintr-o dată, oamenii de lângă el au început să o ia la fugă. De teamă sa nu fie călcat în picioare, a început să fugă şi el, apoi a auzit şuieratul unei sirene de vapor care se apropia şi a realizat ce se întâmplă.

Datorită faptului că vapoarele treceau foarte frecvent pe râu, unele poduri se ridicau sau se roteau pentru a face loc ca acestea să treacă, oprind astfel traficul pentru minute bune. Neamţul nostru fusese, astfel, prins într-un cros al pietonilor care încercau să treaca podul înaintea vasului. Ajuns aproape de celălalt capăt al podului, acesta a început să se roteasca desprinzându-se de uscat. Mulţi pietoni din spatele lui au sărit să treacă pe cealaltă parte, în timp ce neamţul, împreună cu alţii, au rămas blocaţi câteva minute pe podul rotitor, până ce nava a trecut.

Un astfel de ritm de viaţă pe străzile din Chicago era foarte obişnuit şi trecea neobservat, comparativ cu Europa unde aşa ceva era de neimaginat. Mâncatul pe fugă sau alergatul în masă al oamenilor să treacă podul, sunt doar două exemple de diferenţe de cultură a muncii între europenii şi chicagooanii din acea vreme.

Un alt exemplu remarcat de europeni era stilul în care se încheiau înţelegerile de afaceri. În Europa, o înţelegere se finaliza abia după zile de discuţii, numeroase mese de afaceri, conversaţii îndelungate pentru câştigarea încrederii partenerului, ritual care culmina cu semnarea unui contract scris. În Chicago, discuţiile şi înţelegerile luau cateva minute şi se finalizau cu o strângere de mână.

La fel de uimit se priveau modul şi rapiditatea cu care se construiau zgârie norii, care se finalizau în luni de zile, şi nu ani, cum credeau europenii. În construcţii se lucra în flux continuu, utilizându-se lumina artificială pentru a se finaliza mai rapid construcţiile.

Tehnicile utilizate erau atât de uimitoare încât consulul englez din acea vreme începuse să includă în rapoartele sale trimise spre Londra şi modul de construcţie al clădirilor.

Aceste metode folosite arătau un concept diferit de utilizare a timpului şi a stilului de a munci. Liderii oraşului din acea vreme au făcut tot ce le stătea în putinţă să se asigure ca noii imigranţi veniţi în oraş înţelegeau şi îşi însuşeau aceste concepte şi principii de viaţă. Observatorii europeni însă, obişnuiţi cu un ritm relaxat de muncă, considerau concepţia americanilor cu privire la pierderea timpului, ca una de necivilizaţie. Chicagooanii, în schimb, care începeau să se bucure de confortul oferit de moderna societate industrială, considerau ritmul ca fiind esenţa unei societăţi civilizate.

Un alt lucru impresionant era faptul că, încă de pe la 1880, George Pullman, un renumit om de afaceri, cumpăra 4000 de acri de pământ şi construia, în partea de sud a oraşului Chicago, un întreg orăşel pentru muncitorii săi. Acesta era dotat cu tot ceea ce avea nevoie o comunitate modernă, începând de la magazine, biserică, teatru, bancă, poştă, bibliotecă, parc şi facilităţi pentru recreaţie. Inclusiv poliţie, care să asigure protecţie, până la faptul că aceste case erau toate dotate cu utilităţi extrem de moderne pentru acea vreme, precum conducte de apă curentă, de canalizare şi gaz. Nu întâmplător, acest oraş primea, în 1896, diploma de „Cel mai perfect oraş din lume”.

Anunțuri

Despre ampersand

Dat fiind profilul acestui site, tot ce pot spune despre mine e că am fost, sunt şi voi rămâne un pro-american.
Acest articol a fost publicat în Chicago, Impresii de călătorie, Istorie, Locuri și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Marian Petruţa: Chicago, oraşul minune al secolului XIX (I)

  1. Cristina zice:

    Cultura muncii numai de la sfirsitul lui 1800?? Dar puritanii, care au luat salbaticia noului continent in piept au stat la plaja?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s